― În faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, Milady, care s-a numit mai întîi contesa de La Fère, lady de Winter, baroană de Sheffield si Charlotte Backson, este judecata!

Era o noapte neagră şi vijelioasă; nori grei se rostogoleau pe cer, întunecînd sclipirea stelelor: luna răsărea tocmai către miezul nopţii. Cînd şi cînd, la lumina unui fulger care scăpăra în zare, se vedea drumul desfăşurîndu-se alb şi pustiu; apoi, cum se stingea fulgerul, bezna cobora peste tot înconjurul.
Athos îl striga mereu pe d'Artagnan, care călărea în fruntea celorlalţi şi îl silea să-şi ia locul, de unde, după cîteva clipe, o pornea iarăşi; căci d'Artagnan n-avea decît un singur gînd: înainte, să meargă mereu înainte... Străbătură în tăcere satul Festubert, unde se oprise slujitorul rănit, o luară apoi de-a lungul pădurii Richebourg; ajungînd la Herlier, Planchet, care călăuzea pe călăreţi, coti la stînga.
În mai multe rînduri, lordul de Winter, Porthos şi Aramis încercaseră să-i vorbească omului cu pelerină roşie, dar la fiecare întrebare, el se înclinase fără să răspundă. Pricepînd atunci că nu din senin necunoscutul dorea să păstreze tăcerea, călăreţii încetară să-i mai pună întrebări. Dealtminteri, furtuna se înteţea, fulgerele săgetau văzduhul unul după altul,se auzea bubuitul tunetului, iar vîntul, ştafetă a vijeliei, şuiera prin penele şi pletele, călăreţilor. Începură atunci a goni. Ceva mai departe de Fromelles, izbucni furtuna: îşi puseră pelerinele; mai rămîneau de străbătut trei leghe: străbătură şi cele trei leghe, sub ropotele ploii năprasnice.
 D'Artagnan îşi scosese pălăria şi nu-şi pusese nici pelerina; îi plăcea să simtă apa şiroindu-i pe fruntea înfierbîntată şi pe trupu-i cutremurat de fiori. Călăreţii trecuseră dincolo de Goskal şi se apropiau de staţia de poştă, cînd un om, adăpostit sub un copac, se desprinse de trunchiul cu care părea contopit în întuneric şi, înaintînd pînă în mijlocul drumului. Îşi puse degetul pe buze. Athos recunoscu pe Grimaud.
 ― Ce e, ― strigă d'Artagnan. ― a plecat din Armentières?
 Grimaud dădu din cap în senin de încuviinţare. D'Artagnan scrîşni din dinţi.
 ― Tăcere, d'Artagnan, ― spuse Athos, ― mi-am luat toate asupra mea, lăsaţi-mă atunci să-l întreb eu pe Grimaud.
 ― Unde e acum? întrebă Athos. Grimaud întinse braţul înspre albia rîului Lys,
 ― Departe de aici? întrebă Athos. Grimaud îi arătă stăpînului arătătorul îndoit.
 ― Singură? mai întrebă Athos. Grimaud făcu semn că da.
 ― Domnilor, ― lamuri Athos ― e singură, la o jumătate de leghe de aici, în direcţia rîului.
 ― Bine, ― răspunse d'Artagnan, ― du-ne la dînsa, Grimaud. Şi Grimaud o luă peste cîmp în chip de călăuză. După vreo cinci sute de paşi ajungînd la un pîrîu, îl trecură prin vad. La lumina unui fulger, zăriră satul Enguinghem.
 ― Acolo e, Grimaud? întrebă Athos. Grimaud clătină din cap în semn că nu era acolo.
 ― Tăcere atunci! porunci Athos. Şi călăreţii îşi urmară drumul. Alt fulger străluci pe boltă; Grimaud întinse braţele, şi, în scăpărarea albăstrie a şarpelui de foc, zăriră deodată o căsuţă singuratică pe malul rîului, cala o sută de paşi de un pod plutitor. Avea şi o fereastră luminată.
― Am ajuns, spuse Athos. În aceeaşi clipă, un om culcat într-un şanţ se ridică în picioare; eraMousqueton; arătă cu degetul fereastra luminată.
 ― E acolo, zise el.
 ― Dar Bazin? întrebă Athos.
 ― Eu păzeam fereastra şi el păzea uşa.
 ― Bine, ― spuse Athos, ― sînteţi cu toţii slujitori credincioşi. Aruncînd frîul în mîinile lui Grimaud, Athos sări de pe cal şi înaintă spre fereastră, după ce făcu semn celorlalţi să se îndrepte spre uşă. Căsuţa era împresurată de un gard viu, înalt de două -trei picioare. Athos trecu peste gard, ajunse pînă la fereastra care nu avea obloane, dar ale cărei jumătăţi de perdele erau bine trase. Se căţără pe brîul de piatră al ferestrei, ca să poată privi pe deasupra perdelelor. La lumina unei lămpi văzu o femeie înfăşurată într-o mantilă de culoare mohorîtă, şezînd pe un scăunel la gura unui foc aproape stins; îşi ţinea coatelerezemate de o masă prăpădită şi-şi sprijinea capul în mîinile-i albe ca fildeşul. Nu i se putea deosebi faţa, dar un surîs înfiorător pluti pe buzele lui Athos. Ar fi fost greu să se înşele: era chiar aceea pe care o căuta. Tocmai atunci unul din cai necheză; Milady îşi ridică ochii, văzu lipit de geam chipul palid al muşchetarului şi scoase un ţipăt.
 Înţelegînd că fusese recunoscut, Athos împinse fereastra cu genunchiul şi pumnul; cerceveaua se desprinse, geamurile se sparseră. Asemenea unei stihii a răzbunării, Athos răsări în odaie. Milady alergă la uşă şi o deschise; mai galben la faţă şi mai ameninţător încă decît Athos, d'Artagnan stătea în prag.
 Milady dădu atunci îndărăt cu un ţipăt lung. Crezînd că ar mai avea pe unde fugi şi de teamă să nu-i scape, d'Artagnan scoase un pistol din cingătoare, dar Athos îl opri cu o mişcare a mîinii.
― Pune arma la loc, d'Artagnan, ― îi spuse el, ― femeia asta trebuie să fie judecată, nu ucisă. Încă puţină răbdare şi vei fi mulţumit. Intraţi, domnilor! D'Artagnan se supuse, căci Athos avea glasul solemn şi ţinuta neînduplecată a unui judecător trimis de însuşi dumnezeu. După d'Artagnan, intrară în odaie Porthos, Aramis, lordul de Winter şi bărbatul cu pelerina roşie. Cei patru valeţi păzeau uşa şi fereastra. Milady căzuse pe un scaun cu mîinile întinse, parcă ar fi vrut să alunge aceea groaznică vedenie: zărindu - şi cumnatul, dădu un strigăt de fiară.

― Ce căutaţi aici? întrebă ea.
 ― Noi o căutăm, ― glăsui Athos, ― pe Charlotte Backson, care s-a numit mai întîi contesa de La Fère, apoi lady de Winter, baroană de Sheffield.
 ― Eu sînt, eu sînt! bîigui ea, îngheţată de spaimă. Ce vreţi de la mine ?
― Vrem să te judecăm pentru crimele săvîrşite, urmă Athos. Vei fi liberă să te aperi şi să te dezvinovăţeşti, dacă poţi. Domnule d'Artagnan, dumneata ai cel dintîi cuvîntul. D'Artagnan înaintă.
 ― În faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, ― începu el, ― învinuiesc pe această femeie de a fi otrăvit pe Constance Bonacieux, moartă ieri seară. Se întoarse spre Porthos şi Aramis.
 ― Adeverim şi noi, adăugară dintr-un singur imbold cei doi muşchetari. D'Artagnan urmă:
 ― În faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, învinuiesc pe această femeie că a vrut să mă otrăvească şi pe mine cu un vin pe care mi l -a trimis de la Villeroi, împreună cu o scrisoare mincinoasă, ca şi cînd băutura mi-ar fi fost trimisă de către prietenii mei; Dumnezeu m-a scăpat, dar un om, pe nume Brisemont, a murit în locul meu.
― Adeverim, vorbiră într-un glas Porthos şi Aramis.
 ― În faţa lui Dumnezeu şi oamenilor învinuiesc pe această femeie că m-a îndemnat să-l ucid pe contele de Wardes şi, deoarece nu este nimic aici care să adeverească atare învinuire, o adeveresc eu însumi. Am zis. Şi d'Artagnan trecu de partea cealaltă a odăii, alături de Porthos şi de Aramis.
 ― E rîndul dumitale, milord, spuse Athos. Lordul înaintă şi el cîţiva paşi.
 ― În faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, învinuiesc pe această femeie de a fi pus să-l ucidă pe ducele de Buckingham.
 ― Ducele de Buckingham ucis? strigară, deodată, toţi cei de faţă.
 ― Da, ― întări lordul, a fost ucis! În urma înştiinţării pe care mi-aţi trimis-o; pusesem să aresteze pe această femeie şi o dădusem în paza unui slujitor credincios. Ea l-a ademenit însă, i-a pus pumnalul în mînă şi l-a îndemnat să omoare pe duce; în clipa aceasta poate că Felton plăteşte cu viaţa crima acestei fiare.
La auzul acestor fărădelegi, necunoscute încă de ei, judecătorii se cutremurară.
 ― Şi asta nu e tot, urmă lordul de Winter; fratele meu, care te lăsase moştenitoare, a murit în trei ceasuri de o boală ciudată, care lasă plăgi vinete pe tot trupul. Surioară! Spune, cum a murit soţul dumitale?
 ― Ce grozăvie! se înfiorară Porthos şi Aramis.
 ― Ucigaşă a lui Buckingham, ucigaşă a lui Felton, ucigaşă a fratelui meu, cer dreptate împotriva dumitale şi mărturisesc sus şi tare că dacă nu mi se face dreptate, atunci o să mi-o fac eu singur. Şi lordul de Winter se duse de se aşeză lîngă d' Artagnan, făcînd loc acuzatorului următor. Milady îşi lăsă capul în mîini, încercînd să - şi adune minţile; simţea că înnebuneşte.
 ― La rîndul meu, ― glăsui Athos, tremurînd ca leul în faţa unui şarpe,
― o învinuiesc şi eu pe această femeie. M-am însurat cu ea cînd era tînără de tot,m-am însurat împotriva voinţei familiei mele; i-am dat avutul meu, i-am dat numele meu şi într-o zi am văzut că femeia asta era înfierată: fusese însemnată cu floarea de crin pe umărul stîng.
 ― Nu, nu! se împotrivi Milady, ridicîndu-se în picioare: desfid să găsiţi tribunalul care a rostit împotriva mea sentinţa asta netrebnică. Desfid să găsiţi pe cel care a executat-o.
 ― Tăcere, vorbi un glas. De data asta eu trebuie să răspund. Şi omul cu pelerină roşie se apropie la rîndul l ui.
 ― Cine - i omul ăsta? Cine e? strigă Milady, înăbuşidu-se de groază, în vreme ce şuviţele părului despletit se ridicau pe creştet, însufleţite parcă deodată. Toate privirile se îndreptară asupra omului, căci nici unul, afară de Athos, nu-l cunoştea. Şi chiar Athos îl privea la fel de uimit ca şi ceilalţi, căci nu ştia în ce chip putea fi şi el amestecat în drama cumplită ce se desfăşura acolo. După ce se apropie de Milady , cu un pas rar şi impunător, astfel încît doar masa să-l mai despartă de ea, ne cunoscutul îşi scoase masca.
 Milady privi îndelung, din ce în ce mai îngrozită, chipul acela palid cu părul şi favoriţii negri, a cărui singură căutătură era o nepăsare de gheaţă; apoi se ridică de pe scaun şi dînd îndărăt pînă la perete, strigă ca scoasă din minţi:
 ― Nu! Nu! Nu! E o arătare a iadului, nu-i el! Ajutor! Ajutor! strigă din răsputeri, întorcîndu-se cu faţa la perete şi vrînd parcă să-şi croiască drum cu mîinile:
 ― Dar cine eşti dumneata? întrebară toţi cei de faţă.
 ― Să vă spună ea, ― răspunse o mul cu pelerina roşie, ― vedeţi că m -arecunoscut.
 ― Călăul din Lille! Călăul din Lille! strigă Milady, nebună de spaimă şi sprijinindu-se cu mîinile de pereţi ea să nu cadă. Se dădură cu toţii în lături; omul cu pelerina roşie rămase singur în mijlocul încăperii.
 ― Îndurare! Îndurare! Iertare! strigă ticăloasa, căzînd în genunchi. Necunoscutul aşteptă, să se facă linişte. ― V-am spus că m-a recunoscut! urmă el. Da, sînt călăul oraşului Lille, şi iată povestea mea: Ochii tuturor erau aţintiţi asupra acestui om ale cărui cuvinte le aşteptau atît de tulburaţi.
 ― Această tînără femeie a fost odinioară o fragedă fată la fel de frumoasă cum e şi azi.
Era călugăriţă în mînăstirea Benedictinelor din Templemar. Un preot tînăr, suflet curat şi credincios, slujea în biserica mînăstirii; ea şi-a pus în gînd să-l ademenească şi a izbutit; ar fi putut ademeni şi pe un mucenic. Jurămîntul amîndurora era sfînt, pe toată viaţa: legătura lor nu putea ţine multă vreme fără să-i nenorocească pe amîndoi. Ea l-a îndemnat atunci să părăsească ţinutul; dar pentru a părăsi ţinutul, pentru a fugi împreună şi pentru a putea ajunge în altă parte a Franţei, unde să trăiască liniştiţi şi neştiuţi de nimeni, aveau nevoie de bani. Nici unul, nici celălalt n-aveau însă bani. Preotul a furat sfintele odoare şi le-a vîndut, dar tocmai cînd se pregăteau să fugă, au fost arestaţi amîndoi. Peste opt zile ea a ademenit pe fiul temnicierului şi a fugit din închisoare. Tînărul preot a fost condamnat la zece ani temniţă grea şi la înfierare. Pe vremea aceea eram călăul oraşului Lille, aşa precum v-a spus. Am fost silit să-l înfierez pe vinovat şi vinovatul, domnilor, era fratele meu. Am jurat atunci că femeia asta, care îl nenorocise şi care era mai mult decît părtaşa lui, fiindcă ea îl împinsese să săvîrşească nelegiuirea, va suferi măcar o parte din pedeapsa lui. Am bănuit unde se ascundea, am urmărit-o, am dat de ea, am legat-o cobză şi am înfierat-o cu stigmatul cu care-l înfierasem şi pe fratele meu. A doua zi după întoarcerea mea în Lille, fratele meu a fugit şi el din închisoare: pe mine m-au învinuit de complicitate şi m-au osîndit să ispăşesc pedeapsa în locul lui pînă în ziua cînd el se va fi predat de bună voie. Bietul frate-meu nu ştia nimic de hotărîrea acesta; s-a dus iarăşi după ea şi au fugit amîndoi la Berry, unde i s-a încredinţat o mică parohie. Femeia trecea drept sora lui. Seniorul pămînturilor pe care se afla biserica unde slujea fratele meu, avăzut-o pe aşa -zisa soră a preotului şi s-a îndrăgostit de ea: s-a îndrăgostit atît de tare, încît a cerut-o în căsătorie. Ea l-a părăsit atunci pe cel pe care-l nenorocise ca să-l urmeze pe cel pe care avea să-l nenorocească şi a ajuns astfel contesa de La Fère... Toate privirile se întoarseră spre Athos, al cărui adevărat nume fusese rostit şi care făcu semn cu capul că era aşa precum grăise călăul.
 ― ...Atunci, ― urmă acesta, ― nebun de durere, deznădăjduit şi hotărît să se lepede de o viaţă căreia femeia asta îi răpise totul ― şi onoare şi fericire ― sărmanul meu frate s-a întors la Lille; aflînd că fusesem osîndit în locul lui, s-a predat, şi în aceeaşi seară s-a şi spînzurat de ferestruica celulei. De altminteri, trebuie să recunosc, cei care mă osîndiseră s-au ţinut de cuvînt. Îndată ce s-au încredinţat cine era sinucigaşul, m-au şi lăsat slobod. Iată crima de care o învinuiesc, iată pentru ce a fost înfierată.
― Domnule d'Artagnan, ― întrebă Athos, ― ce osândă ceri împotriva acestei femei?
 ― Osînda cu moartea, răspunse d'Artagnan.
 ― Milord de Winter, ― urmă Athos, ― ce osîndă ceri împotriva acestei femei?
 ― Osînda cu moartea, răspunse lordul de Winter.
 ― Domnilor Porthos şi Arămis ― mai întrebă Athos, ― dumneavoastră care sînteţi judecătorii acestei femei, ce pedeapsă rostiţi împotriva ei?
― Pedeapsa cu moartea, răspunseră eu glas înăbuşit cei doi muşchetari.
 Milady scoase un răcnet groaznic şi înaintă cîţiva paşi spre cei de faţă, tîrîndu-se în genunchi.
Athos îşi întinse braţul:
 ― Charlotte Backson, contesă de la La Fère, Milady de Winter, ― rosti el, ― crimele dumitale au obosit pe oamenii de pe pămînt şi pe Dumenzeu din ceruri; dacă ştii vreo rugăciune, spune-o, căci eşti osîndită la moarte şi vei muri!
 La auzul acestor cuvinte, care nu-i mai lăsau nici o nădejde, Milady se ridică în picioare şi vru să vorbească, dar nu mai avea putere; simţi cum o mînă vinjoasă şi necruţătoare o înşfacă de păr şi o tîrăşte, neînduplecată, ca şi soarta ce nu-şi cruţă omul; nici nu încercă să se împotrivească şi ieşi din cocioabă. Lordul de Winter, d'Artagnan, Athos, Porthos şi Aramis ieşiră în urma ei. Valeţii îşi urmară stăpînii şi odăiţa rămase goală, cu fereastra ei spartă, cu uşa deschisă şi lampa fumegînd trist pe masă.

                                                                    Osanda
Se apropia miezul nopţii; o felie de lună, însîngerată sub ultima biciuire a furtunii, se înălţa pe bolta cerului, îndărătul orăşelului Armentières, care-şi profila în firava-i lumină albăstrie conturul mohorît al caselor şi scheletul înaltei clopotniţe îndantelate. În faţă, rîul Lys îşi rostogolea apele, asemenea unui şuvoi de cositor topit, în vreme ce pe celălalt mal, masivul negru al copacilor se proiecta pe un cer frumos, năpădit de nori groşi, arămii, ce păreau că revarsă un soi de amurg în toiul nopţii. La stînga se ridicau dărîmăturile unei mori vechi şi părăsite, cu aripile ţepene, de unde pornea la răstimpuri egale ţipătul ascuţit şi monoton al unei bufniţe. Pe cîmpie, la dreapta şi stînga drumului, urmat de jalnicul alai, arbori scunzi şi îndesaţi se iveau ici-colo, ca nişte pitici hîzi care pîndeau pe brînci trecătorii, la ora aceea înflorată. Cînd şi cînd, un fulger cît cerul aprindea zarea întreagă, şerpuia deasupra masivului negru al copacilor şi, asemenea unui iatagan înspăimîntător, tăia boltaşi apele in două. Nici o adiere nu străbătea prin năduful văzduhului. O tăcere de moarte strivea tot înconjurul; pămîntul era umed şi clisos din pricina ploii căzute, pe cînd buruienile înviorate îşi răspîndeau şi mai vîrtos mireasma . Doi valeţi o duceau pe Milady, ţinînd-o fiecare de cîte un braţ; călăul mergea în urma lor, iar lordul de Winter, d'Artagnan, Athos, Porthos şi Aramis mergeau îndărătul călăului. Planchet şi Bazin încheiau alaiul. Cei doi valeţi o duceau pe Milady înspre rîu. Gură ei era mută, dar ochii vorbeau cu negrăita lor putere cerînd îndurare fiecăruia pe rînd. Cum mergea la cîţiva paşi înaintea celorlalţi, şopti valeţilor:
― Cîte o mie de pistoli pentru fiecare din voi dacă mă ajutaţi să fug; dar dacă mă daţi pe mîna stăpînilor voştri, se află aici, în preajmă, oameni care o să mă răzbune şi care o să vă facă să plătiţi scump moartea mea. Grimaud şovăia. Mousqueton tremura din toate mă dularele. Athos, care o auzise vorbind, se apropie repede; la fel şi lordul de Winter.
― Îndepărtaţi pe aceşti valeţi, ― stărui el, ― le-a spus ceva şi nu ne mai putem încrede în ei. Planchet şi Bazin, chemaţi în pripă, înlocuiră pe Grimaud şi pe Mousqueton. Ajunşi la marginea apei, călăul se apropie de Milady şi-i legă picioarele şi mîinile. Curmînd deodată tăcere, ea se porni să răcnească:
― Sînteţi nişte mişei, sînteţi nişte ucigaşi de rînd; v-aţi strîns zece bărbaţi casă omorîţi o femeie; luaţi seama: dacă nu-mi sare nimeni în ajutor, tot se va găsi cine să mă răzbune.
― Nu eşti o femeie, ― răspunse nepăsător Athos, ― nu faci parte din neamul omenesc, eşti un demon scăpat din iad şi pe care o să-l trimitem îndărăt.
― Luaţi seama, domnilor, bărbaţilor neprihăniţi! ― strigă Milady, ― cel care se va atinge de un singur fir de păr din capul meu va fi la rîndul lui un ucigaş!
― Călăul poate să ucidă fără să fie un ucigaş, doamnă, ― grăi omul cu pelerina roşie, lovindu-şi cu mîna sabia, ― călăul este judecătorul de pe urmă atît şi nimic mai mult: Nachrichter cum spun vecinii noştri, germani. Şi cum, în vreme ce rostea aceste cuvinte, călăul o lega, Milady, scoase două sau trei răcnete sălbatice care, luîndu-şi zborul în noapte, se pierdură deznădăjduit şi straniu în adîncurile pădurii.
― Dar, dacă sînt vinovată, dacă am făcut cu adevărat crimele de care mă învinuiţi, ― urlă Milady, ― duceţi-mă atunci în faţa unui tribunal, voi nu sînteţi judecători ca să mă puteţi osîndi!
― Am vrut să te trimit la Tyburn, ― spuse lordul de Winter, ― de ce n -ai primit?
― Pentru că nu vreau să mor! ― strigă Milady, zbătîndu-se, ― pentru că sînt prea tînără ca să mor!
― Femeia pe care ai otrăvit-o la Béthune era mai tînără ca dumneata şi totuşi a murit, răspunse d'Artagnan. ― Voi intra într-o mînăstire, mă voi călugări...
― Ai mai fost într-o mînăstire, ― grăi călăul, ― şi ai fugit de acolo ca să-mi nenoroceşti fratele.
 Milady urla înnebunită şi se prăbuşi în genunchi. Călăul o ridică de subsuori, vrînd s-o târască spre luntre.
― Dumnezeule! strigă ea. Doamne, Dumnezeule! Ai de gînd să mă îneci? Strigătele acestea aveau în ele ceva atît de sfîşietor, încît d'Artagnan, care se arătase la început cel mai îndîrjit în urmărirea ei, se aşeză pe un buştean şi, plecîndu-şi capul, îşi astupă urechile cu palmele: dar degeaba, că tot o mai auzea ameninţînd şi răcnind. Cum era cel mai tînăr dintre toţi de acolo, lui d'Artagnan i se făcu milă.
― Nu, nu pot să văd spectacolul ăsta groaznic! Nu pot primi ca femeia asta sămoară astfel!
 Auzindu- i cuvintele, Milady simţi în suflet o licărire de nădejde.
― D'Artagnan! D'Artagnan! ― strigă ea ― adu-ţi aminte că te-am iubit!
 Tînărul se ridică şi făcu un pas spre ea. Dar Athos se ridica şi el şi,trăgîndu-şi spada din teacă, îi taie drumul. ― Dacă mai faci un singur pas , d'Artagnan, ― îi spuse el, ― încrucişăm spadele.
D'Artagnan căzu în genunchi şi începu să se roage.
 ― Călău, ― urmă Athos, ― haide, fă-ţi datoria!
 ― Bucuros, monseniore, ― răspunse călăul, ― căci pe cît e de adevărat că sînt bun catolic, pe atît de încredinţat sînt că nu păcătuiesc făcîndu-mi meseria faţă de această femeie.
 ― E bine atunci. Athos făcu un pas înspre Milady.
 ― Te iert, ― spuse el, ― pentru tot răul pe care mi l-ai făcut; te iert pentru viitorul meu năruit, pentru cinstea mea pierdută, pentru dragostea mea pîngărită şi pentru orice izbăvire moartă în mine, din pricina deznădejdei în care m-ai aruncat. Mori în pace! Lordul de Winter înaintă la rîndul lui.
 ― Te iert, ― spuse el, ― că l-ai otrăvit pe fratele meu, că ai ucis pe înălţimeasa ducele de Buckingham; te iert că l-ai ucis pe sărmanul Felton, te iert că ai încercat să mă ucizi pe mine. Mori în pace.
 ― Iar eu, ― urmă d'Artagnan, ― te rog să mă ierţi, doamnă, că printr-o înşelătorie nevrednică de un gentilom, ţi-am stîrnit mînia şi, în schimb, te iert pentru moartea sărmanei mele prietene şi pentru crudele dumitale răzbunări încercate asupra mea. Te iert şi te plîng. Mori în pace!
 ― I am lost , ― murmură în englezeşte Milady, ― I must die.
 Se ridică atunci singură de jos, aruncă jur-împrejur una din acele priviri limpezi care păreau că ţîşnesc dintr-un ochi de flăcări. Nu văzu nimic. Ascultă, dar nu auzi nimic. N-avea în jurul ei decît duşmani.
 ― Unde voi muri? întrebă ea.
 ― Pe malul celălalt, răspunse călăul. O urcă în luntre şi, în clipa cînd se pregătea să se urce şi el, Athos îi dădu o sumă de bani.
 ― Ţine, e plata execuţiei; să se vadă bine că fapta noastră e faptă de judecători.
 ― Bine, ― răspunse călăul, ― să ştie acum la rîndul ei această femeie, că eu nu-mi îndeplinesc meseria, ci-mi fac doar datoria. Şi zvîrli banii în rîu. Luntrea se îndepărtă apoi către malul stîng al rîului Lys, ducînd pe vinovată şi pe călău; toţi ceilalţi rămăseseră pe malul drept, unde căzuseră în genunchi. În umbra norului uşor, ce tocmai trecea peste ape luntrea luneca încet-încet de-a lungul funiei podului plutitor.Nu-şi conteni lunecarea decît în pragul celuilalt ţărm; cele două făpturi se profilau în negru pe zarea roşiatică, În vreme ce trecuse rîul, Milady izbutise să-şi desfacă funia care îi lega picioarele; ajungînd la mal, sări iute din luntre şi o luă la fugă. Pămîntul era însă clisos; sus, pe muchia dîmbului, osîndita alunecă şi se prăbuşi în genunchi. Deodată un glas răscolitor de superstiţios îi izbi mintea: înţelese în sfîrşit că cerul îi era potrivnic şi rămase încremenită locului, aşa cum se găsea, cu capul plecat şi mîinile împreunate. Cei de pe celălalt mal, văzură atunci pe călău ridicînd încet amîndouă braţele şi în vreme ce o rază de lună se răsfrîngea încet pe tăişul lat al săbiei, cele două braţe căzură deodată din tot înaltul; se auzi şuieratul fierului şi strigătul osînditei, apoi un trunchi retezat se prăvăli sub lovitură... Călăul îşi scoase atunci pelerina roşie, o întinse pe jos, puse pe ea trupul, pe urmă capul alături de trup, îi înnodă cele patru capete, o luă pe umăr şi se urcă în luntre.
Ajuns în mijlocul rîului Lys, opri luntrea şi, ridîcînd povara deasupra valurilor, strigă cu glas tare:
― Lăsaţi să treacă dreptatea lui Dumnezeu!
 Zvîrli apoi leşul în adîncul adîncului şi apele se închiseră pe deasupra. Peste trei zile cei patru muşchetari se întorceau la Paris; nu lipsiseră mai mult decît li se dăduse voie şi chiar în seara aceea se duseră, ca de obicei, să-l vadă pe domnul de Tréville.
 ― Ia spuneţi-mi, domnilor, îi întrebă inimosul căpitan, aţi petrecut bine în plimbarea dumneavoastră?
 ― Cum nu se poate mai bine! răspunse Athos în numele lui şi al celorlalţi prieteni.
Fragment din cartea "Cei trei muschetari" de Alexandre Dumas!