"— E un cufăr de lemn încercuit cu fier, îşi spuse el.
Nu mai încăpea îndoială: comoara era aici. Nu fuseseră luate atâtea măsuri de prevedere pentru a se pune în locul acesta un cufăr gol! Cât ai clipi, pământul din jurul cufărului a fost scos şi Dantès văzu apărând, rând pe rând, broasca de la mijloc între două balamale şi mânerele pereţilor laterali; totul era cizelat aşa cum se cizela pe vremea aceea când arta făcea ca metalele cele mai de rând să devină preţioase. Dantès luă cufărul de mânere şi încercă să-l ridice: cu neputinţă. Dantès încercă să-l deschidă: broasca şi balamalele erau închise; credincioşii paznici nu vroiau parcă să-şi dea comoara. Dantès introduse partea tăioasă a sapei între capac şi cufăr, apăsă pe coada sapei şi capacul, după ce scrâşni, sări din loc. O deschizătură largă făcu inutile fierăriile care căzură la rându-le, strângând încă în unghiile lor scândurile vătămate; cufărul a fost deschis. O febră ameţitoare puse stăpânire pe Dantès; luă puşca, o încărcă şi o aşeză alături. Închise mai întâi ochii, aşa cum fac copiii pentru a zări, în noaptea scânteietoare ai maginaţiei lor, stele mai multe decât pot număra pe un cer luminat încă, pe urmă îi deschise şi rămase înmărmurit. Trei despărţituri scindau cufărul.
În primul scânteiau taleri de aur cu reflexe roşiatice. În a doua, lingouri nestrunjite, aşezate în ordine, dar care nu aveau decât greutatea şi valoarea aurului. În sfârşit, în a treia, pe jumătate plină, Edmond vântură cu mâna diamantele, rubinele, perlele care ― cascadă strălucitoare ― scoteau, căzând unele peste altele, zgomotul grindinei în ferestre. După ce atinse, pipăi, după ce îşi înfundă mâinile înfiorate în aur şi în nestemate, Edmond se ridică şi porni prin pesteri cu exaltarea tremurândă a omului gata să-şi piardă mintea. Sări pe o stâncă, de unde putea să descopere marea şi nu zări nimic. Era singur, absolut singur, cu bogăţiile-i incalculabile, extraordinare, fabuloase, care îi aparţineau: dar visa, ori era treaz?Avea un vis fugar sau strângea în braţe o realitate? Simţea nevoia să-şi revadă aurul şi totuşi îşi dădea seama că, în momentul acesta, nu ar avea tăria să suporte vederea lui. Îşi puse o clipă mâinile pe creştetul capului, ca pentru a împiedica judecata să fugă; apoi se năpusti prin insulă, fără să urmeze un drum, căci nu sunt drumuri în insula Monte- Cristo, ci o anume linie, izgonind caprele sălbatice şi înfricoşând păsările mării cu strigătele şi cu gesticulările sale. Pe urmă reveni pe un drum ocolit, îndoindu-se încă, năpustindu-se din prima grotă în a doua şi regăsindu-se în faţa minei de aur şi diamante. De data aceasta, căzu în genunchi, apăsându-şi cu mâinile convulsive inima zvâcnitoare şi murmurând o rugăciune, pe care numai Dumnezeu o putea înţelege.
Se simţi în curând mai calm şi mai fericit, căci abia din ceasul acesta începea să creadă în fericirea sa."
"Se apucă atunci să-şi calculeze averea: erau o mie de lingouri de aur a câte două sau trei livre fiecare; făcu apoi un teanc de douăzeci şi cinci de mii de taleri aur, putând să valoreze fiecare optzeci de franci în moneda noastră actuală, având toţi efigia papei Alexandru al VI-lea şi a precedesorilor lui şi constată că despărţitura nu era decât pe jumătate golită; măsură, în sfârşit, de zece ori capacitatea ambelor sale mâini în perle, pietrării, diamante, dintre care multe montate de cei mai buni bijutieri ai epocii, prezentau o valoare de execuţie remarcabilă,chiar alături de valoarea lor la inceput."
"Ziua sosi. Dantès o aştepta de mult cu ochii deschişi. La primele ei raze se sculă, se urcă, aşa cum făcuse în ajun, pe cea mai înaltă stâncă a insulei, ca să exploreze împrejurimile; ca şi în ajun totul era pustiu.
Edmond coborî, ridică piatra,si îşi umplu buzunarele cu pietre scumpe."
"La Livorno se duse la un evreu şi vându cu câte cinci mii de franci, patru din cele mai mici diamante ale sale. Evreul s-ar fi putut intreba cum de avea un marinar asemenea lucruri pretioase, se feri însă, căci câştiga la fiecare diamant câte o mie de franci."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu