marți, 25 noiembrie 2014

Marea Evadare a lui Edmond Dantès!!!

"Să mor? O, nu! exclamă el; nu am trăit atâta, nu am suferit atâta pentru ca acum să mor. Era bine să mor când luasem hotărârea cândva, sunt ani de atunci; dar acum ar însemna să vin prea mult în ajutorul destinului meu ticălos. Nu; vreau să trăiesc, vreau să lupt până la capăt; nu, vreau să recuceresc fericirea care mi-a fost răpită. Mai înainte de a muri uitam că am călăii mei de pedepsit şi poate, cine ştie, câţiva prieteni de răsplătit. Dar acum voi fi uitat aici şi nu voi mai ieşi din camera mea decât ca Faria."

"— Oh, murmură el, cine îmi trimite gândul acesta? Dumnezeule, tu? De vreme ce numai morţii ies liberi de aici, să luăm locul morţilor. Şi, fără să mai piardă timpul de a reveni asupra acestei hotărâri, ca pentru a nu da cugetului răgazul să nimicească deznădăjduita hotărâre, el se aplecă asupra sacului hidos, îl desfăcu cu cuţitul lui Faria, scoase cadavrul din sac, îl duse la el, îl culcă în pat, îl acoperi cu zdreanţa cu care se acoperea de obicei singur, trase peste el pătura, sărută încă o dată fruntea îngheţată, încercă să închidă ochii rebeli care continuau să rămână deschişi , înfricoşători prin absenţa gândirii, întoarse capul spre perete, pentru ca temnicerul, aducând cina, să creadă că era culcat aşa cum făcea de obicei deseori, se înapoie în galerie, trase patul lângă zid, reintră în cealaltă încăpere, luă din dulap acul, aţa, îşi aruncă zdrenţele, pentru ca sub pânză să se simtă trupul gol, se strecură în sacul spintecat, se aşeză în poziţia în care era cadavrul, şi-l cusu pe dinăuntru."

"Făcură încă vreo patru, cinci paşi, urcând mereu, apoi Dantès simţi că e apucat de cap şi de picioare şi legănat.
 — Una, spuseră groparii.
 — Două.
 — Trei!
În momentul acela Dantès se simţi zvârlit într-un vid enorm, străbătând aerul ca o pasăre rănită, căzând, căzând mereu, cu o spaimă care-i îngheţa inima. Deşi tras în jos de un obiect greu care îi precipita zborul, i se păru că prăbuşirea dură un secol. În sfârşit, intră cu un zgomot înfricoşător, ca o săgeată, într-o apă îngheţată ce-l făcu să scoată un strigăt înăbuşit în chiar clipa aceea de scufundare. Dantès fusese zvârlit în mare, la fundul căreia îl târa o ghiulea de fier, legată de picioarele sale.Marea e cimitirul Castelului If."

" — În câte ale lunii suntem? îl întrebă Dantès pe Jacopo, care se aşezase lângă el, după ce pierdu din vedere Castelul If.
 — În 28 februarie, răspunse acesta.
 — Ce an? mai întrebă Dantès.
 — Cum ce an? întrebi ce an?
 — Da, glăsui tânărul, te întreb ce an.
 — Ai uitat anul în care ne aflăm?
 — Ce vrei? Mi- a fost aşa de frică în noaptea asta, spuse Dantès râzând, încât era să -mi pierd mintea; aşa că memoria mea s-a tulburat toată; prin urmare, te întreb: la 28 februarie al cărui an suntem?
 — Al anului 1829, spuse Jacopo.
Erau 14 ani exact de când Dantès fusese arestat. Intrase la 19 ani în Castelul If, ieşea la 33 de ani."

"Avea atunci, aşa cum am spus, treizeci şi trei de ani, iar cei paisprezece ani de închisoare produseseră, pentru a spune astfel, o mare schimbare morală în figura sa. Dantès intrase la castelul If cu chipul rotund, zâmbitor şi înflorit al tânărului fericit, căruia primii paşi în viaţă i-au fost uşori şi care se bizuise pe viitor ca pe continuarea naturală a trecutului. Se schimbase cu totul. Figura ovală se prelungise, gura zâmbitoare căpătase trăsăturile ferme şi precizate care indică hotărârea; sprâncenele se arcuiseră sub o cută îngândurată, în ochi era întipărită o tristeţe adâncă din care ţâşneau, la intervale, fulgerări sumbre, mizantropice,ură; tenul, îndepărtat atâta timp de lumina zilei şi de razele soarelui, căpătase culoarea mată care constituie frumuseţea aristocratică a oamenilor de la Nord, când chipul lor este încadrat de păr negru; ştiinţa profundă pe care o dobândise a răsfrânt pe întreaga lui figură o aureolă de siguranţă inteligentă; căpătase, de asemeni, deşi avea o statură înaltă, vigoarea îndesată a trupului care îşi concentrează forţele într-însul. În afară de aceasta, mereu în semi-obscuritate şi în întuneric, ochii săi căpătaseră darul curios de a distinge obiectele în timpul nopţii, asemenea ochilor hienei şi lupului."

"Din fericire, Dantès ştia să aştepte: aşteptase 14 ani, libertatea; putea foarte bine, acum când era liber, să aştepte şase luni sau un an, bogăţia. N-ar fi acceptat oare libertatea şi fără bogăţie, dacă i s-ar fi propus?
De altfel, bogăţia aceasta nu era ea o himeră? Născută în creierul bolnav al bietului abate Faria, nu murise o dată cu el?"

" îl învăţa să citească în cartea mare, deschisă deasupra capului nostru, cerul şi unde Dumnezeu a scris pe azur, cu litere de  ."

"Astăzi,graţie speranţei, dispreţuiesc bogăţia lor, care mi se pare cea mai profundă mizerie; mâine, poate, dezamăgit, voi fi nevoit să privesc mizeria aceasta profundă ca pe fericirea supremă. O,nu, exclamă Edmond, asta nu se va întâmpla; savantul, omul care nu greşeşte, Faria, nu se va fi înşelat. De altminteri aş prefera să mor decât să duc mai departe o viaţă mizeră şi inferioară."

"Astfel Dantès, care acum trei luni nu năzuia decât la libertate, nu se mai mulţumea cu libertatea şi năzuia la bogăţie; vina nu era a lui Dantès, ci a lui Dumnezeu care, limitând puterea omului, i-a dat dorinţi infinite."

"Haide, să fim bărbaţi! îşi spuse el. Obisnuiti cu nenorocul,sa nu ne lasam zdrobiti de o dezamagire,caci de nu, ar insemna ca am suferit zadarnic. Inima se sfarma atunci cand, dupa ce a fost marita peste masura de o speranta calda, se intoarce si se inchide iar in recea realitate."