"— Când ai fost arestat? întrebă inspectorul.
— La 28 februarie 1815, orele 2 după amiază."
Numărul 34 şi numărul 27
"Dantès trecu prin toate fazele nenorocirii pe care le suferă prizonierii uitaţi într-o închisoare. Începu cu orgoliul, care e o urmare a speranţei şi o conştiinţă a inocenţei.
Apoi ajunse să se îndoiască de inocenţa sa, ceea ce justifica oarecum ideile guvernatorului asupra alienaţiei mintale, în sfârşit, căzu de la înălţimea orgoliului şi se rugă, nu însă lui Dumnezeu, ci oamenilor. Dumnezeu e ultima instanţă. Nenorocitul care ar trebui să înceapă cu Domnul, nu îşi pune speranţele în El, decât după ce le-a epuizat pe toate celelalte. Dantès se ruga deci să fie scos din carceră pentru a fi băgat într-alta, chiar dezavantajoasă era totuşi o schimbare şi i-ar fi procurat lui Dantès o distracţie de câteva zile. Se ruga să i se acorde plimbarea, aerul, cărţi, instrumente. Nimic din toate acestea nu i se acordă. N-are a face însă. El cerea mereu. Se deprinsese să vorbească cu noul temnicer, deşi acesta era şi mai mut decât cel vechi. Dar, să vorbeşti unui om, chiar mut, era încă o plăcere.Dantès vorbea ca să-şi audă sunetul propriului glas: încercase să vorbească singur, dar atunci îl cuprindea spaima. Deseori, de pe vremea când era liber, Dantès îşi făcuse o sperietoare din lăcaşurile de deţinuţi, compuse din vagabonzi, bandiţi, asasini, a căror bucurie netrebnică pune laolaltă orgii de neînţeles şi prietenii înfricoşătoare. Îşi dori să fie aruncat în vreuna din aceste cocini, ca să vadă şi alte chipuri decât chipul temnicerului impasibil care nu voia să vorbească. Regreta ocna cu costumul ei infamant, cu lanţul la picior, cu pecetea pe umăr. Cel puţin condamnaţii la galere trăiau în societatea semenilor lor, respirau aerul, vedeau cerul, erau mai fericiţi.Îl imploră într-o zi pe temnicer să ceară pentru el un tovarăş, oricare, chiar dacă tovarăşul acesta ar fi fost abatele nebun despre care auzise. Sub scoarţa temnicerului, oricât de aspră ar fi ea, rămâne totdeauna ceva din om. Acesta îl deplânse de multe ori din adâncul inimii, măcar că figura sa nu spusese nimic. Transmise guvernatorului cererea numărului34. Dar acesta, prudent ca şi cum ar fi fost un om politic, îşi închipui că Dantès voia să-i asmută pe prizonieri, să urzească vreun complot, să se ajute cu vreun prieten într-o tentativă de evadare şi refuză. Dantès epuizase cercul resurselor omeneşti. Aşa cum am spus că trebuia să se întâmple, el se întoarse atunci spre Dumnezeu. Toate ideile pioase risipite în lume şi pe care le spicuiesc nenorociţii încovoiaţi de destin, îi răcoriră atunci spiritul. Îşi reaminti rugăciunile pe care le învăţase de la mama sa şi le găsi un sens, altădată necunoscut de el. Căci, pentru omul fericit, rugăciunea rămâne un amestec monoton şi gol de sens, până în ziua când durerea vine să explice nefericitului acest limbaj sublim, cu ajutorul căruia el vorbeşte lui Dumnezeu. Se rugă deci, nu cu căldură, ci cu înverşunare. Rugându-se tare, nu se mai înspăimânta de cuvintele sale. Cădea atunci în extaz. Îl vedea pe Dumnezeu apărând la fiecare cuvânt pe care îl pronunţa, încredinţa toate acţiunile vieţii sale, umilă şi pierdută, voinţei acestui Dumnezeu puternic. Îşi făcea lecţii, îşi propunea sarcini de îndeplinit şi, la sfârşitul fiecărei rugăciuni, strecura dorinţa interesantă pe care oamenii izbutesc mult mai des s-o adreseze oamenilor decât Domnului: "Şi iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri." În ciuda rugăciunilor sale fierbinţi, Dantès rămase prizonier. Atunci mintea i se posomorî, un nor se îngroşă înaintea ochilor săi. Dantès era un om simplu şi fără educaţie. Trecutul rămăsese pentru el acoperit de vălul sumbru pe care îl ridica ştiinţa. În singurătatea carcerei şi în pustiul cugetării sale, el nu putea să reconstruiască epocile trecute, să reînsufleţească popoarele stinse, să reclădească oraşele antice, pe care imaginaţia le măreşte şi le poetizează şi care trec pe dinaintea ochilor,gigantice, luminate de focul cerului, asemenea tablourilor babiloniene ale lui Martin. Nu avea decât trecutul său, aşa de scurt, prezentul său mohorât, viitorul său aşa de îndoielnic; 19 ani de lumină pentru a medita într-o veşnică noapte. Nici o distracţie deci nu putea să-i vină în ajutor: spiritul său energic şi care n-ar fi vrut altceva decât să-şi ia zborul de-a lungul anilor,era forţat să rămână prizonier ca un vultur într-o cuşcă. Se crampona atunci de o idee, de aceea a fericirii sale nimicite fără motiv temeinic şi printr-o groaznică fatalitate; se îndărătnicea în această idee, sucind-o pe toate feţele, devorând-o, pentru a spune astfel, cu dinţi puternici, aşa cum, în infernul lui Dante, neînduplecatul Ugolin devorează craniul arhiepiscopului Roger. Dantès n-avusese decât o credinţă trecătoare, bazată pe putere. O pierdu aşa cum alţii o pierd după succes. Decât, el nu profitase de ea. Furia urma ascetismului. Edmond zvârlea blesteme, care îl făceau pe temnicer să se dea înapoi, îngrozit. Îşi zdrobea trupul de zidurile temniţei, se lega furios de tot ce îl înconjura şi, în special, de el însuşi, de cea mai neînsemnată contrarietate pe care i-o pricinuia un grăunte de nisip, un fir de pai, un suflu de aer. Atunci scrisoarea denunţătoare pe care o văzuse, pe care Villefort i-o arătase, pe care o pipăise, îi revenea în minte. Fiecare rând pâlpâia pe perete asemenea cuvintelor Mane Thekel Phares ale lui Balthazar. Îşi spunea că ura oamenilor, nu răzbunarea lui Dumnezeu, îl cufundase în prăpastia în care se afla. Îi zvârlea pe oamenii aceştia necunoscuţi în chinurile imaginaţiei sale aprinse şi găsea că cele mai teribile cazne erau pentru el prea blânde şi în special prea scurte. Căci, după chin venea moartea, iar în moarte era, dacă nu odihna, cel puţin nesimţirea care îi seamănă. Tot spunându-şi, în legătură cu vrăjmaşii săi, că liniştea era moartea şi că celui care vrea să pedepsească crud îi trebuie alte mijloace decât moartea, el căzu în neclintirea posacă a ideilor de sinucidere; vai de cel care, pe panta nenorocirii, se opreşte la aceste sumbre idei! Ea e una din acele mări moarte care se întind ca azurul valurilor pure, dar în care înotătorul îşi simte din ce în ce mai mult picioarele prinse într-un glod de smoală, care îl atrage spre ea, îl aspiră, îl înghesuie. Când este prins astfel şi dacă ajutorul divin nu-i vine în ajutor, totul este sfârşit, fiecare sforţare, pe care o încearcă, îl afundă mai adânc în moarte. Totuşi, starea aceasta de agonie morală e mai puţin complicată decât suferinţa de dinaintea ei şi decât pedeapsa care o va urma poate; o consolare ameţitoare, care îi arată prăpastia căscată ― iar în fundul prăpastiei, neantul. Ajuns aici, Edmond găsi o consolare în ideea sa. Toate durerile, toate suferinţele, cortegiul de spectre pe care ele îl târau în urma lor păreau că îşi iau zborul din ungherul închisorii sale, unde îngerul morţii putea să-şi pună piciorul, liniştit. Dantès îşi privi calm viaţa de până atunci, cu spaima vieţii viitoare şi alese această situaţie de mijloc, care îi părea un loc de azil. "Câteodată, ― îşi spunea el atunci, ― în cursele mele depărtate, când eram încă om şi când omul acesta liber şi puternic zvârlea altor oameni comenzi care erau executate, am văzut cerul acoperindu-se, marea înfiorându-se şi mugind, furtuna născând într-un colţ de cer şi bătând ca un vultur gigantic cu aripile sale, ambele orizonturi. Simţeam atunci că vasul meu nu mai era decât un refugiu neputincios, că vasul meu, uşor ca un fulg în mâna unui uriaş, tremura şi se înfiora. Curând, în zgomotul năpraznic al valurilor, înfăţişarea stâncilor tăioase anunţa moartea şi moartea mă înspăimânta. Făceam toate sforţările să scap, împreunând forţele omului cu întreaga inteligenţă a marinarului, pentru a lupta cu Dumnezeu. Eram fericit pe atunci, revenirea la viaţă însemna revenirea la fericire. Eu nu chemasem moartea, n-o alesesem. Somnul, în sfârşit, mi se părea tare pe patul de alge şi de pietre, mă indignam, eu care mă credeam o făptură plăsmuită după chipul lui Dumnezeu, la gândul că, după moarte, voi sluji de hrană goelanzilor şi vulturilor. Dar azi e altceva. Am pierdut tot ce mă putea face să iubesc viaţa, astăzi moartea îmi zâmbeşte, ca o doică pruncului pe care îl leagănă. Astăzi mor cum vreau şi adorm obosit şi frânt, aşa cum adormeam după una din serile acelea de deznădejde şi furie, în răstimpul cărora numărasem trei mii de ocoluri prin cameră, adică treizeci de mii de paşi, adică aproape zece leghe.De îndată ce gândul acesta încolţi în mintea tânărului, el deveni mai blând, mai zâmbitor. Se împăcă mai bine cu patul tare şi cu pâinea neagră, mâncă mai puţin, nu mai dormi şi găsi aproape suportabil restul de existenţă pe care era sigur că o va lăsa aici când va voi, aşa cum laşi o haină uzată. Erau două mijloace de a muri: unul simplu, să-şi lege batista de o gratie a ferestrei şi să se spânzure; altul, prefăcându-se că mănâncă şi lăsându-se să moară de foame. Primul îi repugnă puternic lui Dantès. Fusese crescut în groaza piraţilor, oameni care sunt spânzuraţi de catargele vaselor. Spânzurătoarea era deci pentru el un chin josnic, pe care nu voia să şi-l aplice sieşi. Adoptă deci pe al doilea şi începu executarea lui chiar din ziua aceea. Se scurseră aproape patru ani în alternativele pe care le-am povestit. La sfârşitul celui de al doilea, Dantès nu mai socotise zilele şi recăzuse în acea neştiinţă a timpului din care îl scosese altădată inspectorul. Dantès spusese: "Vreau să mor", şi-şi alesese felul acesta de moarte; îl examinase bine şi, de teamă să nu revină asupra hotărârii sale, îşi jurase să moară astfel. Când mi se va servi hrana de dimineaţă şi cea de seară, gândise el, voi zvârli alimentele pe fereastră şi voi avea aerul că le-am mâncat. Făcu precum îşi făgăduise. De două ori pe zi, prin deschizătura mică, zăbrelită, care nu-i dădea voie să vadă decât cerul, el îşi zvârlea hrana, mai întâi cu voioşie, apoi chibzuind asupra ei, pe urmă cu regret. Avu nevoie de amintirea jurământului pe care şi-l făcuse, ca să poată urmări cumplitul plan. Foamea, cu dinţi ascuţiţi, îi înfăţişă alimentele care îl dezgustau altădată într-o formă atrăgătoare şi cu o aromă fină. Ţinea uneori timp de un ceas, în mână, tacâmul cu privirile fixate asupra bucăţilor de carne putrezită, sau asupra peştelui infect şi asupra pâinii negre şi mucede. Luptau încă într-însul ultimele instincte ale vieţii, răpunându-i din când în când hotărârea. Atunci carcera nu i se mai părea aşa de sumbră, situaţia lui era mai puţin desperată. Era încă tânăr, avea cam douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani, îi mai rămâneau de trăit vreo cincizeci, adică de două ori pe cât trăise. În răstimpul ăsta imens, câte întâmplări puteau să forţeze porţile, să năruiască zidurile castelului If şi să-l redea libertăţii! Îşi apropia atunci dinţii de prânzul pe care, Tantal voluntar, îl îndepărta de la gură; dar atunci îi revenea în minte jurământul, iar firea aceasta generoasă se temea prea mult de-a se dispreţui pe sine, ca să-şi calce jurământul. Toci deci puţina existenţă care îi rămânea şi veni o zi când nu mai avu tăria să se ridice pentru a zvârli prin fereastră cina ce i se aducea.A doua zi nu mai vedea, abia auzea. Temnicerul îl credea grav bolnav. Edmond nădăjduia într-o moarte apropiată .Ziua se scurse astfel: Edmond simţea că îl cuprinde o vagă amorţeală, care nu era lipsită de-o anume senzaţie de bună dispoziţie. Ghiorăiturile nervoase ale stomacului se potoliseră; arsurile setei se calmaseră; când închidea ochii, vedea o mulţime de licăriri, asemeni celor care gonesc noaptea pe terenurile nămoloase: erau crepusculul ţinutului acela necunoscut care se numeşte moarte. Deodată, seara, pe la nouă, auzi un zgomot înăbuşit în peretele lângă care stătea culcat. Atâtea jivine imunde stârniseră zgomotul în închisoare, încât, puţin câte puţin, Edmond îşi deprinsese somnul, pentru a nu se mai tulbura de-aşa puţin. De data aceasta însă, fie că simţurile îi erau exaltate de abstinenţă, fie că într-adevăr, zgomotul era mai tare decât de obicei, fie că în momentul suprem totul căpăta importanţă, Edmond îşi înălţă capul să audă mai bine. Un hârşâit egal care părea să trădeze, fie o gheară enormă, fie un dinte puternic, fie în sfârşit, apăsarea vreunui instrument pe pietre. Deşi slăbit, creierul tânărului fu izbit de ideea banală, mereu prezentă înaintea arestaţilor: libertatea. Zgomotul venea aşa de exact în momentul când orice alt zgomot încetase pentru el, încât i se părea că Dumnezeu se arată, în sfârşit, milos cu suferinţele sale şi-i trimitea ca să-l înştiinţeze să se oprească pe marginea mormântului unde piciorul i se clătina. Cine putea să ştie dacă nu cumva vreun prieten, vreuna din fiinţele dragi la care se gândise aşa de des, încât îi sleiseră mintea, se ocupa de el în momentul acesta şi căuta să apropie distanţa care îi despărţea?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu