"— A, da, spuse abatele Faria. Suntem prizonieri, însă în unele momente uit şi atunci,pentru că ochii mei străpung zidurile care mă închid, cred că sunt liber."
" — Şi apoi, continuă Faria, de aproape doisprezece ani de când sunt în închisoare, m-am gândit la toate evadările celebre."
"— Când ai să vii la mine, îi spuse el, am să-ţi arăt o lucrare întreagă, rezultatul gândurilor, cercetărilor şi reflexiilor întregii mele vieţi pe care o meditasem la umbra Colosseumului la Roma, la piciorul coloanei San-Marco la Veneţia, pe malurile Arno-ului la Florenţa şi pe care nu bănuiam deloc că, într-o zi, temnicerii îmi vor lăsa răgazul s-o realizeze între cele patru ziduri ale Castelului If. E un Tratat asupra posibilităţii unei monarhii generale în Italia. Va alcătui un mare volum in-quarto."
" — Aveam la Roma, în biblioteca mea, vreo cinci mii de volume. Citindu-le şi recitindu-le,am descoperit că, cu o sută cincizeci de lucrări bine alese, ai, dacă nu rezultatul complet al cunoştinţelor omeneşti, cel puţin tot ce îi este de folos unui om să ştie. Am consacrat trei ani din viaţa mea citind şi recitind aceste o sută cincizeci de volume, astfel că le cunoşteam aproape pe dinafară când am fost arestat. Cu o uşoară sforţare de memorie, mi le-am reamintit în închisoare pe deplin. Astfel aş putea să-ţi recit pe Tucidide, Xenofon, Plutarh, Tit-Liviu, Tacit, Strada, Jornandes, Dante, Montaigne, Shakespeare, Spinoza, Machiaveli şi Bossuet.
Nu ţi-i amintesc decât pe cei mai importanţi."
"— Dar, în cazul acesta, cunoşti mai multe limbi?
— Vorbesc cinci limbi vii, germana, franceza, italiana, engleza şi spaniola. Cu ajutorul limbii vechi, greaca, înţeleg greaca modernă. Atât numai că o vorbesc prost dar o studiez în momentul de faţă.
— O studiezi? glăsui Dantès.
— Da, mi-am făcut un vocabular din cuvintele pe care le ştiu, le-am aranjat, le-am combinat, le-am sucit şi le-am răsucit, astfel ca ele să-mi poată ajunge pentru a-mi exprima gândul. Ştiu aproape o mie de cuvinte, adică tot ce-mi trebuie la nevoie, deşi cred că în dicţionare sunt o sută de mii. Desigur nu voi fi elocvent, dar mă voi face înţeles de minune şi asta îmi ajunge."
"— La ce te gândeşti? întrebă abatele zâmbind şi luând cufundarea lui Dantès drept semnul celei mai mari admiraţii.
— Mă gândesc în primul rând la un lucru: la inteligenţa enormă pe care a trebuit s-o cheltuieşti pentru a ajunge aici unde ai ajuns. Ce ai fi făcut devenind liber?
— Poate nimic: prisosul minţii mele s-ar fi evaporat în nimicuri. E nevoie de nenorocire pentru a săpa anumite mine misterioase, tăinuite în inteligenţa umană. Pentru ca pulberea să explodeze, e nevoie de presiune. Captivitatea a reunit asupra unui singur punct toate facultăţile mele risipite ici-colo. Ele s-au ciocnit într-un spaţiu strâmt; şi ştii că, din ciocnirea norilor, rezultă electricitatea, din electricitate fulgerul, din fulger lumina."
"— Îmi pare rău că te-am ajutat în cercetările dumitale şi că ţi-am spus cele ce ţi-am spus, glăsui el.
— De ce? întreba Dantès.
— Pentru că ţi-am strecurat în inimă un sentiment pe care nu-l aveai: răzbunarea."
"— Vezi bine, spunea tânărul cu o blândă tristeţe lui Faria, că Dumnezeu vrea să-mi răpească până şi meritul aşa zisul meu devotament pentru dumneata. Ţi-am făgăduit că voi rămâne veşnic cu dumneata şi nu mai am încotro; nu vom mai avea comoara, nici unul, nici altul şi nu vom mai ieşi niciodată de aici. De altminteri, adevărata mea comoară, prietene, nu e aceea care mă aşteaptă sub stâncile sumbre ale insulei Monte-Cristo, e prezenţa dumitale, e şederea noastră, laolaltă, câte cinci-şase ceasuri pe zi, în ciuda temnicerilor; sunt razele de inteligenţă, pe care le-ai turnat în creierul meu, limbile pe care le-ai împlântat în memoria mea şi care încolţesc acolo cu toate ramificaţiile lor filologice. Ştiinţele felurite pe care le-ai făcut pentru mine aşa de lesnicioase prin profunzimea cunoştinţei dumitale şi prin precizia principiilor la care le-ai redus, ― iată comoara mea, prietene, iată cu ce m-ai făcut bogat şi fericit. Crede-mă şi consolează-te, ele preţuiesc pentru mine mai mult decât tonele de aur şi lăzile cu diamante, chiar daca n-ar fi indoielnice, aşa cum sunt norii care se văd dimineaţa plutind pe mare, care sunt socotiţi drept pământuri şi care se evaporează, se volatilizează şi dispar pe măsură ce te apropii de ei. Să te am lângă mine cât mai mult timp, să ascult glasul dumitale elocvent împodobindu-mi spiritul, călindu-mi sufletul, făcând întreaga mea făptură capabilă de lucruri mari şi cumplite, dacă voi fi vreodată liber, ― umplându-le aşa de bine, încât deznădejdea în care eram gata să cad când te-am cunoscut, să nu-şi mai găsească loc —, iată toata averea mea: ea nu-i himerică; ţi-o datorez cu adevărat şi toţi suveranii pământului, fie ei Cezar Borgia, nu vor izbuti să mi-o răpească."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu