".....pentru că eu sunt Edmond Dantès......!"

"— Dragul meu, spuse Monte-Cristo cu o melancolie egală aceleia a lui Morrel, ascultă-mă:
Dacă i s-ar fi spus părintelui tău, în momentul când îşi îndrepta ţeava pistolului spre frunte; dacă mi s-ar fi spus mie, în momentul când îndepărtam de lângă patul meu pâinea prizonierului pe care n-oatinsesem de trei zile; dacă în sfârşit, ni s-ar fi spus nouă amândurora, în momentul acela suprem:  Trăiţi! Va veni o zi când veţi fi fericiţi şi veţi binecuvânta viaţa; de oriunde ar fi venit glasul — l-am fi primit cu zâmbetul îndoielii sau cu neliniştea neîncrederii...."
"Pe celălalt perete al zidului o inscripţie îi izbi vederea; ea se desprindea, albă încă, pe peretele verzui: "Doamne, păstrează-mi memoria!" citi Monte-Cristo.
 — O, da! exclamă el; iată singura rugăciune a ultimelor timpuri trăite aici. Nu mai ceream libertatea, ceream memoria, mă temeam să nu înnebunesc şi să uit.

Doamne, mi-ai păstrat memoria şi mi-am amintit! Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc!"
Un fragment:
"— Am cunoscut un om mai nefericit decât dumneata, Morrel.
— Cu neputinţă.
 — O, unul din orgoliile bietei noastre omeniri, glăsui Monte-Cristo, este că fiecare se crede mai nefericit decât alt nefericit care plânge şi geme lângă el.
— Ce poate fi mai nefericit decât omul care a pierdut singurul bun pe care îl iubea şi îl dorea pe lume?
— Ascultă, Morrel, şi fii atent o clipă asupra cuvintelor mele, spuseMonte-Cristo.
Am cunoscut un om care, ca şi dumneata, îşi pusese toate speranţele de fericire într-o femeie.
Omul acesta era tânăr, avea un părinte bătrân pe care îl iubea, o logodnică pe care o adora: era gata să o ia de soţie când, deodată, unul din capriciile soartei, capriciu care ar face să te îndoieşti de bunătatea lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu s-ar înfăţişa mai târziu arătând că totul e pentru el un mijloc de a duce la unitatea lui infinită — când, deodată, un capriciu al soartei îi răpi libertatea, iubita, viitorul pe care îl visa şi îl credea al său (căci, orb ce era el, nu putea citi decât în prezent), zvârlindu-l în fundul unei carcere.
— Dintr-o carceră ieşi după opt zile, după o lună, după un an, spuse Morrel.
— El a rămas acolo paisprezece ani, Morrel! declară contele punând mâna pe umărul tânărului.
Maximilien tresări
.— Paisprezece ani? murmură el
.— Paisprezece ani, repetă contele; iar în aceşti paisprezece ani a avut şi el multe momente de deznădejde; ca şi dumneata, Morrel, crezându-se cel mai nefericit dintre oameni, a vrut să se omoare.
— Şi? întrebă Morrel.
— Şi, în momentul suprem, Dumnezeu i s-a înfăţişat printr-un mijloc omenesc; căci Dumnezeu nu mai face minuni; poate că la început ochii învăluiţi de lacrimi au nevoie de timp ca să se limpezească pe deplin.
N-a înţeles milostenia infinită a Domnului; pe urmă, însă, el s-a înarmat cu răbdare şi a acceptat. Într-o zi a ieşit în chip miraculos din mormânt, transfigurat, bogat, puternic, aproape zeu;primul lui strigăt a fost pentru părinte: părintele murise.
— Şi părintele meu este mort, spuse Morrel.

— Da, dar părintele dumitale a murit în braţele voastre, iubit, fericit,onorat, bogat, cu zile; părintele lui murise sărac, deznădăjduit, îndoindu-se de Dumnezeu; iar când la zece ani de la moartea lui, fiul i-a căutat mormântul, dispăruse până şi mormântul şi nimeni nu i-a putut spune:"Aci se odihneşte întru Domnul inima care te-a iubit atâta".
— O! exclamă Morrel.
 — Acela era deci un fiu mai nefericit decât dumneata Morrel, căci nu ştia măcar unde să regăsească mormântul părintelui său.
— Dar îi rămânea cel puţin femeia pe care o iubise, spuse Morrel.
— Te înşeli, Morrel; femeia aceea...
— Era moartă? exclamă Maximilien.
— Mai rău decât atât: fusese necredincioasă; se căsătorise cu unul din duşmanii logodnicului ei. Vezi, deci, Morrel, că omul acela era un logodnic mai nefericit decât dumneata.
— Şi omului acesta Dumnezeu i-a trimis mângâierea? întrebă Morrel.
— I-a trimis cel puţin liniştea .
 — Şi omul acesta va mai putea să fie fericit într-o zi?
— El nădăjduieşte, Maximilien."
"Şi cu râsul nebuniei pe buze, Morrel se repezi pentru a doua oară spre pistoale.

Palid ca un spectru dar cu ochii scânteietori de fulgere, Monte-Cristo întinse mâna asupra armelor şi îi spuse nechibzuitului:

— Şi eu îţi repet că nu-ţi vei lua viaţa.

— Poftiţi de mă împiedicaţi, răspunse Morrel cu un ultim elan care se frânse ca şi primul de braţul de oţel al contelui. 

 — Te voi împiedica! 

— Dar cine sunteţi dumneavoastră, în definitiv, ca să vă asumaţi dreptul acesta tiranic asupra unor fiinţe libere şi conştiente? strigă Maximilien.

— Cine sunt eu? repetă Monte-Cristo.

Ascultă : Eu sunt, urmă Monte-Cristo, singurul om pe lume care are dreptul să-ţi spună: 

Morrel, nu vreau ca fiul părintelui tău să moară astăzi!

Şi, măreţ, transfigurat, sublim, Monte-Cristo înaintă cu braţele pe piept spre tânărul agitat care, învins fără să vrea de semidivinitatea acestui om, se trase un pas înapoi. 

— De ce îmi vorbiţi de părintele meu? îngăimă el; de ce amestecaţi amintirea părintelui meu cu ceea ce mi se întâmplă astăzi?

— Pentru că eu sunt cel care a salvat viaţa părintelui tău într-o zi când vroia să se omoare aşa cum tu vrei să te omori astăzi; pentru că eu sunt omul care a trimis punga surioarei tale şi "Faraonul"  bătrânului Morrel; pentru că eu sunt Edmond Dantès care te-a jucat pe genunchi când erai copil!"

"Exaltarea e aproape entuziasm, iar entuziasmul te face să nu simţi lucrurile pământeşti."

" Trebuiau să vorbească despre lucrurile pozitive, după ce epuizaseră tot idealul."
"Numai cel care a încercat nefericirea extremă e capabil să resimtă fericirea extremă."
" Trebuie să fi vrut să mori, Maximilien, ca să ştii cât de plăcut e să trăieşti."
"Am nădăjduit,-ce? nu ştiu; ceva necunoscut,absurd, nesăbuit. Un miracol... Care? Numai Dumnezeu poate să spună,el care a pus în judecata noastră nebunia aceea ce se numeşte speranţă."
"—Sunt cel pe care l-ai vândut, l-ai trădat, l-ai dezonorat; sunt cel a cărui logodnică ai prostituat-o; sunt cel peste care ai călcat pentru a te ridica până la avere; sunt cel pe al cărui părinte l-ai silit să moară de foame; sunt cel care te condamnase să mori de foame şi care totuşi te iartă pentru că are şi el nevoie să fie iertat; sunt Edmond Dantès."