— Bună dimineaţa, conte! îl întâmpină cardinalul. Ce mai veşti, frăţioare?
— Veşti minunate despre familia noastră – îi răspunse Henri. Anne, precum ştii probabil, şi-a dovedit în chip strălucit destoinicia în timpul retragerii de la Anvers şi trăieşte.
— Şi, slavă Domnului, domnia ta eşti bine, sănătos, Henri?
— Da, frăţioare.
— Vezi, dar – îi atrase atenţia cardinalul – că Atotputernicul şi-a întins braţul asupra noastră.
— Recunoştinţa pe care i-o port e atât de adâncă, frăţioare, încât m-am hotărâtsă-mi închin pe veci viaţa stăpânului ceresc, slujindu-l până la capătul zilelor mele; vreau deci să-ţi vorbesc cu tot dinadinsul despre această hotărâre, ce mi se pare destul de coaptă acum şi despre care ţi-am spus câte ceva mai înainte.
— Tot te mai gândeşti la asta, du Bouchage? rosti cardinalul pe un ton uşor ridicat, care arăta că Joyeuse avea să întâmpine într-adevăr o împotrivire.
— Tot, frăţioare.
— Dar e cu neputinţă, Henri – răspunse cardinalul – nu ţi s-a spus, doar?
— N-am ascultat ce mi s-a spus, frăţioare, pentru că un glas mai puternic dinlăuntrul meu mă împiedică să aud orice cuvânt ce încearcă să mă îndepărteze de Dumnezeul cel Atotputernic.
— Nu eşti chiar atât de neştiutor, frăţioare, de rosturile lumii acesteia – rosti cardinalul cu toată seriozitatea – ca să-ţi închipui că glasul acela lăuntric e într-adevăr glasul Celui de Sus; dimpotrivă, şi ţi-o spun cu toată convingerea, e vorba mai curând de un simţământ cât se poate de pământesc. Dumnezeu n-are nici un amestec în treaba asta, nu lua deci în deşert numele său binecuvântat şi,mai cu seamă, nu căuta să te amăgeşti, confundând un simţământ pământesc cu un glas venit din tării.
— Nu caut de fel să mă amăgesc, frăţioare, voiam numai să-ţi spun că simt în mine un îndemn nestăvilit ce mă poartă spre reculegere şi singurătate.
— Bravo, Henri, acum putem vorbi, în sfârşit, omeneşte. Ei bine, dragul meu, în cazul acesta, uite care cred eu c-ar fi mijlocul cel mai bun: ţinând seama de dorinţele tale, am să te fac cel mai fericit om din lume.
— O, mulţumesc, din suflet îţi mulţumesc, frăţioare!
— Ascultă-mă atunci, Henri. Lucrul cel mai bun pe care-l ai de făcut e să iei o pungă cu bani şi doi scutieri şi să cutreieri toată Europa, aşa cum îi şade bine unui vlăstar al familiei din care ne tragem. Vei cerceta cu prilejul acesta ţări îndepărtate, Tartaria, Rusia chiar, laponii, popoarele acelea pe care nu le vede niciodată soarele; vei putea astfel să te cufunzi cât de adânc în gândurile tale, până ce viermele pustiitor ce-ţi roade sufletul va fi pierit sau îşi va fi împlinit măsura... Şi atunci ai să te poţi întoarce din nou în mijlocul nostru.
Henri, care şedea într-un jilţ, se ridică în picioare, cu un aer şi mai grav decât al fratelui său.
— Nu m-ai înţeles, monseniore – spuse el.
— Iartă-mă, Henri, dar parcă vorbeai adineauri de reculegere şi singurătate.
— Da, e adevărat, dar, vorbind despre reculegere şi singurătate, mă gândeam la mânăstire, frăţioare, şi nicidecum la călătorii; a cutreiera lumea înseamnă să te mai poţi bucura încă de viaţă, în timp ce eu aproape că nu doresc altceva decât să mor şi, dacă nu mi-e dat totuşi să mor, cel puţin să cunosc liniştea morţii.
— Ce idee smintită! Iartă-mă că ţi-o spun, Henri, fiindcă, la urma urmei, când un om vrea neapărat să fie singur, poate fi singur oriunde. Dar, dacă aşa doreşti domnia ta, fie şi mânăstirea. Ei bine, acum îmi dau seama pentru ce te-ai gândit să vii la mine ca să-mi împărtăşeşti dorinţa ta. Cunosc nişte benedictini cât se poate de învăţaţi, nişte augustini foarte destoinici, ale căror lăcaşuri sunt vesele, plăcute, tihnite şi primitoare. Îndeletnicindu-te cu meşteşugurile ştiinţei şi ale artei, vei petrece un an de îmbietoare desfătări, în mijlocul unor oameni aleşi,ceea ce înseamnă foarte mult, fiindcă nu trebuie să te înjoseşti niciodată în lumea aceasta, şi dacă, după un an, tot vei mai stărui în hotărârea domniei tale,ei bine, atunci, dragă Henri, n-am să-ţi mai pun nici o stavilă în cale, ba chiar eu însumi am să-ţi deschid porţile prin care vei purcede lin spre fericirea veşnică.
— Văd eu că nu mă înţelegi deloc, frăţioare – răspunse du Bouchage, clătinând capul – sau, mai bine zis, mintea prealuminată a domniei tale nu vrea să mă înţeleagă; nu o petrecere veselă şi nici o singurătate plăcută e aceea ce-mi doreşte inima, ci o viaţă cât mai aspră, mai întunecată, o moarte cât mai sinistră; vreau să mă călugăresc şi, călugărindu-mă, să nu-mi rămână altă bucurie decât aceea de a-mi săpa singur mormântul şi de a-mi petrece viaţa într-o nesfârşită rugăciune.Cardinalul încruntă sprâncenele şi se ridică din jilţ.
— Ba da – spuse el – am înţeles foarte bine şi încercam, împotrivindu-mă fără cuvinte meşteşugite şi fără dialectică, să clintesc hotărârea dumitale nesăbuită.Văd însă că n-am încotro; ascultă-mă deci.
— Oh, frăţioare! suspină Henri, abătut. Nu căuta să mă îndupleci; ar fi de prisos.
— Frăţioare, am să-ţi vorbesc în numele lui Dumnezeu, în primul rând, în numele bunului Dumnezeu, pe care-l huleşti, spunând că hotărârea aceasta sălbatică el ţi-a sădit-o în suflet: Atotputernicul nu primeşte asemenea jertfiri nesocotite. Eşti un om slab, dacă te poţi lăsa atât de lesne doborât de prima încercare dureroasă. Cum ar putea fi Dumnezeu mulţumit de jertfa nevrednică pe care te gândeşti să i-o aduci? Henri făcu un gest.
— O, n-am de gând să te cruţ, frăţioare, de vreme ce domnia ta nu înţelegi să ne cruţi pe nici unul dintre noi – continuă cardinalul – de vreme ce nu-ţi pasă de mâhnirea pe care i-o pricinuieşti fratelui nostru mai mare, mie însumi...
— Mă iartă, te rog – îi tăie vorba Henri, împurpurându-se la faţă – mă iartă,monseniore; a sluji părintelui nostru ceresc e oare un lucru atât de urgisit şi de ruşinos, încât o familie întreagă trebuie să se tânguiască din pricina asta? Domnia ta însuşi, frăţioare, al cărui chip îl văd zugrăvit în camera asta înveşmântat în purpură, în odăjdii şi diamante, nu eşti oare slava şi bucuria casei noastre, cu toate că ţi-ai pus viaţa în slujba împăratului ceresc, aşa cum fratele nostru mai mare şi-a pus-o în slujba stăpânitorilor pământului?
— Copilule, copilule! exclamă cardinalul, pierzându-şi răbdarea. Mă faci să cred că ţi-ai pierdut minţile. Cum poţi oare asemui palatul meu cu o mânăstire; cei o sută de slujitori ai mei, olăcarii mei, gentilomii şi gărzile mele, cu chilia şi târnul, singurele arme şi singura avuţie a monahului! Eşti nebun? N-ai spus adineauri că vrei să te lepezi de toate aceste deşertăciuni, pentru mine atât de necesare: tablourile, vasele de preţ, măreţia şi vâlva de care sunt înconjurat? Nutreşti oare, ca mine, dorinţa şi nădejdea de a pune pe frunte tiara sfântului Petru? Asta se cheamă o îndeletnicire vrednică de un om; umbli, te zbaţi,trăieşti; dar dumneata, o, dumneata nu râvneşti nimic altceva decât cazmaua minerului, hârleţul trapistului, mormântul groparului; fără libertate, fără bucurie,fără speranţă. Şi toate astea – îmi crapă obrazul de ruşinea domniei tale, fiindcă eşti bărbat – toate astea pentru că eşti îndrăgostit de o femeie care nu te iubeşte!
Într-adevăr, Henri, ne faci neamul de râs!
— Frăţioare – izbucni tânărul, palid la faţă şi cu ochii aprinşi de un foc mocnit – crezi oare c-ar fi mai bine să-mi zbor creierii cu un foc de pistol ori să mă folosesc de faptul că am cinstea să port o spadă pentru a-mi străpunge pieptul cu ea? O, Doamne, monseniore, domnia ta, care eşti cardinal şi prinţ, dezleagă-mă rogu-te, de acest păcat de moarte, căci totul se va termina atât de repede, încât nici nu vei avea răgazul să duci până la capăt gândul acesta respingător şi nevrednic: că eu aş putea să-mi înjosesc neamul, ceea ce, slavă Domnului, în vecii vecilor n-ar face un Joyeuse.
— Haide, haide, Henri! spuse cardinalul, trăgându-l spre dânsul pe fratele său şi îmbrăţişându-l. Haide, odorul nostru drag şi scump tuturor, încearcă să uiţi lucrurile astea şi fii îndurător cu cei ce te iubesc. Ascultă-mă, te rog, îţi vorbesc ca un om egoist. Precum ştii, suntem cu toţii fericiţi, aşa cum rareori se întâmplă pe lumea aceasta, unii pentru că şi-au văzut năzuinţele împlinite, alţii datorită feluritelor haruri cu care Dumnezeu a binecuvântat din belşug viaţa noastră; nu arunca, Henri, te rog din toată inima, otrava ucigătoare a sihăstriei tale peste bucuriile familiei noastre; gândeşte-te că tatăl tău va fi îndurerat; gândeşte-te că noi toţi vom purta pe frunte umbra cernită a suferinţei pe care ne-o vei prilejui.Înduplecă-te, Henri, te rog din suflet: schimnicia nu-i pentru tine. N-am să-ţi spun c-ai să-ţi găseşti mormântul în mânăstire, căci ai să-mi răspunzi, sărmane,cu un zâmbet al cărui tâlc, din păcate, e lesne de înţeles; nu, am să-ţi spun, în schimb, că mânăstirea e mai cumplită decât mormântul: mormântul nu stinge decât făclia vieţii, în timp ce mânăstirea stinge făclia minţii; mânăstirea te sileşte să pleci fruntea în loc să ţi-o înalţi spre cer; umezeala bolţilor pătrunde încetul cu încetul în sânge, răzbate chiar până în măduva oaselor, preschimbându-l pe călugăr într-o statuie de granit printre alte statui ce străjuiesc mânăstirea.Frăţioare, frăţioare, ia seama: nu avem decât prea puţini ani înainte şi o singură tinereţe. Ei bine, cei mai frumoşi ani ai tinereţii se vor irosi şi ei, de vreme ce eşti stăpânit de o durere atât de copleşitoare; la treizeci de ani însă vei fi bărbat în lege şi, o dată cu vârsta, va veni şi chibzuinţă maturităţii; rămăşiţele acestei suferinţe istovite vor fi îndepărtate şi ţi se va trezi iar pofta de viaţă, numai că va fi prea târziu; fiindcă atunci vei fi trist, urâţit, şubred, în inima ta nu va mai pâlpâi nici un foc şi din ochiul tău nu va mai scăpăra nici o scânteie; cei de care vei vrea să te apropii se vor feri de tine ca de un mormânt încărunţit, în al cărui adânc întunecos privirea se teme să coboare. Ascultă-mă, Henri, ascultă glasul prieteniei şi al înţelepciunii.Tânărul rămase neclintit şi mut. Cardinalul crezu că reuşise să-l înduioşeze şi să-i zdruncine hotărârea.
— Uite – îl povăţui el – mai sunt şi alte mijloace pe care ai putea să le încerci,Henri; nimic nu te împiedică, bunăoară, să porţi pretutindeni cu tine, în zarva lumii, la petreceri, săgeata otrăvită ce-ţi sângerează inima, să iei parte la ospeţele noastre, să te aşezi cu ea la masă; fă şi tu aşa cum face puiul de căprioară care,atunci când e rănit, o ia razna prin crânguri, prin tufe şi mărăcinişuri, silindu-se să smulgă săgeata împlântată în coastă şi care spânzură aninată de buzele rănii;şi uneori săgeata se desprinde.
— Frăţioare, fii bun, rogu-te, şi nu mai stărui – zise Henri. Ceea ce ţi-am spus nu este o toană de-o clipă, un imbold trecător, ci rodul unei îndelungate şi dureroase chibzuinţe. Frăţioare, pentru numele lui Dumnezeu, te rog din tot sufletul, fă-mi hatârul pe care ţi-l cer!
— Ei, hai, spune, să auzim ce doreşti?
— O scutire, monseniore.
— Pentru ce?
— Pentru a scurta sorocul uceniciei.
— Ah, eram sigur, du Bouchage. Cu toată străşnicia la care vrei să te supui, tot om de lume ai rămas, sărmane. Cunosc dinainte motivele pe care ai să mi le spui. Da, da, aşa e, faci parte, într-adevăr, din lumea noastră; semeni cu tinerii aceia care se înrolează ca voluntari şi sunt gata să intre în foc, înfruntând gloanţele şi loviturile, dar care se codesc când e vorba să sape un şanţ, ori să măture prin corturi. Mai sunt speranţe încă, Henri! Cu atât mai bine, cu atât mai bine!
— Scutirea, frăţioare, scutirea, te rog în genunchi.
— Îţi făgăduiesc c-o s-o ai; am să scriu la Roma. Până să sosească răspunsu lînsă, mai ai de aşteptat încă o lună; în schimb, făgăduieşte-mi şi tu un lucru.
— Anume?
— Că, în luna asta, cât mai ai de aşteptat, n-o să respingi nici una din plăcerile ce-ţi vor ieşi în cale; şi dacă, peste o lună, vei rămâne totuşi la hotărârea dumitale, Henri, ei bine, atunci am să-ţi dau eu însumi scutirea cu mâna mea.Eşti mulţumit acum? Nu mai ai nici o altă dorinţă?
— Nu, frăţioare, mulţumesc; totuşi o lună e prea mult şi tărăgănelile astea mă omoară!
— Până atunci, frăţioare, caută să-ţi alungi urâtul şi, pentru început, n-ai vrea bunăoară să iei masa cu mine la prânz? Să ştii că am o companie plăcută pe ziua de azi.Şi înalta faţă bisericească avu un zâmbet pe care, cu drept cuvânt, i l-ar fi invidiat chiar şi cel mai monden dintre favoriţii lui Henric al III-lea.
— Frăţioare... – spuse du Bouchage, incercând să se împotrivească.
— Nu încape nici o scuză; nu mă ai decât pe mine aici şi, de vreme ce de-abia ai sosit din Flandra, bănuiesc că locuinţa dumitale nu este încă pregătită.Rostind aceste cuvinte, cardinalul se ridică din jilţ şi dădu la o parte o draperie ce acoperea uşa unei încăperi spaţioase, somptuos mobilată.
— Poftiţi, contesă – spuse el – poate că vom reuşi să-l convingem pe domnul conte du Bouchage să rămână cu noi.În clipa în care cardinalul ridicase draperia, Henri văzuse stând cufundat în pernele unui divan pe tânărul paj care intrase în grădină împreună cu gentilomul necunoscut pe poarta grilajului de la marginea apei şi observase numaidecât,înainte ca prelatul să fi apucat să spună ceva, că pajul era de fapt o femeie.Ceva ca o spaimă năprasnică, o răbufnire nestăvilită de groază îl cotropi deodatăşi, în timp ce cardinalul, ca un om de lume, se ducea să ia mâna tânărului paj casă-l conducă, Henri du Bouchage o zbughi pe uşă atât de grabnic, încât atunci când François se înapoie împreună cu doamna, care surâdea luminată de speranţa că va reuşi să întoarcă din nou un suflet stingher în mijlocul oamenilor,camera era pustie.François se încruntă şi, aşezându-se la o masă încărcată cu vrafuri de scrisori şi hârtii, scrise la repezeală câteva rânduri.
— Sunteţi atât de bună să sunaţi, dragă contesă – spuse el. Clopoţelul se află chiar lângă mâna dumneavoastră.Pajul se supuse.Un slujitor de încredere se înfăţişă pe loc.
— O ştafetă să încalece numaidecât – porunci François – şi să ducă scrisoarea asta domnului de Joyeuse, marele amiral, la Château-Thierry."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu