Ludovic al XIV-lea si D'Artagnan!

Pentru prinţ, totul era acum şi mai dureros, dat fiind că pornea într-un nou surghiun.Nenorociţii se agaţă de cele mai mici speranţe, întocmai ca fericiţii de cele mai mari bucurii şi atunci când trebuie să părăsească locul unde această nădejde le-a mângâiat inima, ei încearcă ucigătoarea mâhnire pe care o simte proscrisul în clipa când păşeşte pe vasul ce trebuie să-l ducă în surghiun. Aceasta deoarece se pare că inima lovită de atâtea răni suferă la cea mai mică atingere; deoarece ea priveşte ca o mulţumire absenţa de o clipă a răului,care nu e însă decât absenţa durerii; deoarece, în sfârşit, în cele mai cumplite încercări, Dumnezeu a lăsat omului nădejdea, asemenea picăturii de apă pe care bogatul cel ham i-o cerea lui Lazăr în iad. "
— Sire, spre marea mea părere de rău.
 — Cu neputinţă.
 — Ba da, sire. Am îmbătrânit; sunt treizeci şi patru sau treizeci şi cinci de ani de cândport armura; bieţii mei umeri sunt obosiţi; simt că trebuie să las locul celor tineri. Eu nu sunt din veacul cel nou, am rămas cu un picior în cel vechi! Îmi dau seama de asta, întrucât totulpare ciudat în ochii mei, totul mă uimeşte, totul mă zăpăceşte. Pe scurt, am onoarea să cermaiestăţii voastre de a mă elibera din slujbă.
 — Domnule ― zise regele privind spre ofiţerul care purta uniforma cu o uşurinţă ce-ar fifost pizmuită de oricare tânăr ― dar dumneata eşti mai puternic şi mai vânjos decât mine.
 — Oh, sire ― răspunse ofiţerul cu un zâmbet de prefăcută modestie ― maiestatea voastrăîmi spune asta fiindcă am încă ochiul bun şi piciorul sigur, fiindcă nu mă clatin încă în şa şifiindcă mustaţa mi-e încă neagră. Dar, sire, toate astea-s deşertăciunea deşertăciunilor;visuri, închipuire, fum, sire! Par încă tânăr, e adevărat, dar sunt bătrân de tot şi în şase lunide aici încolo, nu e nici o îndoială, mă vor năpădi junghiurile, guta, neputinţa. Aşadar, sire...
 — Domnule ― îl întrerupse regele ― adu-ţi aminte cuvintele de aseară; stăteai în acelaşi loc unde te afli acum şi îmi spuneai că eşti înzestrat cu cea mai straşnică sănătate din Franţa, ca nu cunoşti oboseala, că nu-ţi pasă dacă ţi se va cere să faci zile şi nopţi de strajă.Mi-ai spus oare toate acestea, da sau nu?
Cată să-ţi reaminteşti, domnule. Ofiţerul scoase un suspin uşor.
 — Sire ― zise el ― bătrâneţea e plină de vanitate şi trebuie să li se ierte bătrânilor că se laudă, atunci când nimeni nu-i mai laudă. Am spus acele fraze, tot ce se poate; dar adevărul este, sire, că sunt foarte obosit şi că cer să fiu trecut la pensie.
 — Domnule ― spuse regele înaintând spre ofiţer cu o mişcare plină de eleganţă şi de maiestate ― dumneata nu-mi arăţi adevărata cauză; vrei să părăseşti serviciul meu, e drept,dar îmi ascunzi motivul care te îndeamnă să faci aceasta. — Sire, vă rog să credeţi că... — Cred ceea ce văd, domnule; văd un bărbat în putere, energic, plin de prezenţă despirit, cel mai bun soldat al Franţei, poate şi un asemenea personaj nu mă poate încredinţapentru nimic în lume că dumneata ai avea nevoie de odihnă. — Ah, sire ― rosti locotenentul cu amărăciune ― câte măguliri! Maiestatea voastră mă iadrept altcineva, fără îndoială. Energic, viguros, înţelept, viteaz, cel mai bun soldat al armatei!Dar, sire, maiestatea voastră exagerează micile mele merite în aşa măsură, că, oricât de bunăpărere aş avea despre mine, ajung să nu mă mai recunosc, zău! Dacă aş fi atât de înfumuratîncât să cred numai pe jumătate cuvintele maiestăţii voastre, m-aş socoti un om de preţ,absolut necesar; aş spune că un slujitor care întruneşte atât de multe şi atât de străluciteînsuşiri e o comoară nepreţuită. Dar, sire, eu toată viaţa mea, în afară de azi, mă simt dators-o spun, am fost, după părerea mea, preţuit mult mai prejos decât meritam. De aceea, repet,maiestatea voastră exagerează.Regele îşi încruntă sprâncenele, deoarece în cuvintele acestea ale ofiţerului vedeasurâzând amar o ironie. — Uite ce e, domnule ― zise el ― să vorbim pe faţă de astă dată. Nu-ţi place să te afli înserviciul meu? Spune! Haide, răspunde deschis, fără ocol, cu îndrăzneală, aşa vreau!Ofiţerul, care de câteva clipe îşi învârtea pălăria în mâini, cu un aer încurcat, la auzulacestor cuvinte îşi ridică deodată fruntea. — Oh, sire ― răspunse el ― iată ceea ce-mi uşurează mult stânjeneala. La o întrebarepusă atât de deschis, voi răspunde şi eu la fel de deschis. A spune adevărul e un lucru bun,atât pentru plăcerea pe care o încerci de a-ţi uşura inima, cât şi pentru raritatea faptului. Voispune deci întregul adevăr în faţa regelui meu, rugându-l totuşi să-i ierte sinceritatea unuibătrân ostaş.Ludovic privi spre ofiţer cu o vie nelinişte, ce se manifesta prin neastâmpărul gestului. — Ei bine, vorbeşte ― zise el ― căci sunt nerăbdător să aud adevărurile pe care vrei sămi le spui.Ofiţerul îşi aruncă pălăria pe o masă, apoi chipul său şi aşa plin de inteligenţă şi dedemnitate, luă deodată un aer ciudat de măreţie şi solemnitate. — Sire ― rosti el ― părăsesc serviciul regelui, fiindcă sunt nemulţumit. În timpurile deazi, sluga se poate apropia cu respect de stăpânul său, aşa cum fac eu acum, punându-i lapicioare roadele muncii lui, înapoindu-i uneltele, dându-i socoteală de fondurile ce i-au fostîncredinţate, spunând: "Stăpâne, ziua mea de muncă s-a încheiat, plăteşte-mă, te rog şi să nedespărţim". — Domnule! Domnule! strigă regele, roşu la faţă de mânie. — Ah, sire ― răspunse ofiţerul, îndoindu-şi o clipă genunchiul ― niciodată un servitor n-a fost mai respectuos decât sunt eu în faţa maiestăţii voastre; dar mi-aţi poruncit să spunadevărul. Şi acum, când am început să-l spun, el va trebui să izbucnească, chiar dacă îmiveţi ordona să tac.Era atâta hotărâre întipărită în trăsăturile încordate de pe chipul ofiţerului, încâtLudovic al XIV-lea nu avu nevoie să-i mai spună să continue; el vorbi deci mai departe, învreme ce regele îl privea cu o curiozitate amestecată cu admiraţie. — Sire, în curând se împlinesc treizeci şi cinci de ani, după cum spuneam, de cândslujesc coroana Franţei; puţini oameni au tocit atâtea spade ca mine în această slujbă şi spadele de care vorbesc erau dintre cele mai bune, sire. Eram un copilandru, care nucunoştea nimic pe lume, în afară de curaj, când regele, părintele vostru, a bănuit în mine unom. Eram un om, sire, când cardinalul de Richelieu, care se pricepea, a ghicit în mine unvrăjmaş. Sire, povestea acestei duşmănii dintre furnică şi leu aţi putea să o citiţi de la primulpână la ultimul rând în arhivele secrete ale familiei voastre. Dacă vă vine pofta vreodată să ofaceţi, sire, nu staţi nici o clipă în cumpănă: povestea merită această osteneală, v-o spun eu.Veţi citi acolo că leul, obosit, istovit, gâfâind, ceru, în sfârşit, iertare şi trebuie recunoscut unlucru: că a iertat şi el. Ah, frumoase vremuri erau acelea, sire, încărcate de bătălii, ca oepopee de Tasso sau de Ariosto! Măreţia acelor timpuri, pe care al nostru nu poate să şi-oînchipuie, a fost pentru noi ceva obişnuit. Timp de cinci ani, am fost erou în fiecare zi, celpuţin după câte mi-au spus unele personaje cu merite; şi nu-i puţin lucru, credeţi-mă, sire,un eroism de cinci ani în şir! Totuşi, eu cred cele ce mi-au spus acei domni cu merite,deoarece ştiau să cântărească lucrurile: ei se numeau domnul de Richelieu, domnul deBuckingham, domnul de Beaufort, domnul de Retz ― acesta din urmă, un geniu aspru şi el,în războiul străzilor! ― în sfârşit, regele Ludovic al XIII-lea şi chiar regina, augusta voastrămamă, care a avut bunăvoinţa să-mi spună într-o zi: MULŢUMESC! Nu mai ştiu ce serviciuavusesem fericirea să-i aduc. Iertaţi-mă, sire, că vorbesc cu atâta îndrăzneală; dar ceea ce văpovestesc acum, am avut cinstea să o mai spun maiestăţii voastre, face parte din istorie.Regele îşi muşcă buzele şi se trânti cu zgomot într-un fotoliu. — Plictisesc pe maiestatea voastră ― zise locotenentul. Eh, sire, iată ce înseamnăadevărul! E un tovarăş necruţător, îmbrăcat în ţepi de fier: îl răneşte pe cel care-l atinge, bauneori chiar şi pe cel care-l rosteşte. — Nu, domnule ― răspunse regele ― te-am poftit să vorbeşti, vorbeşte deci! — După ce i-am slujit pe rege şi pe cardinal, am slujit apoi regenţa, sire. M-am bătut deasemeni cumplit în Frondă, dar nu chiar ca prima dată. Oamenii începeau să scadă înînălţime. Asta însă nu m-a împiedicat să comand pe muşchetarii maiestăţii voastre în câtevaîncăierări primejdioase, care au rămas pe lista de izbânzi a companiei. Mă bucuram pevremea aceea de un renume straşnic! Eram omul de încredere al domnului de Mazarin:Locotenente colo, locotenente dincolo! Locotenente în dreapta, locotenente în stânga! Nu sedădea un singur ghiont în Franţa, fără ca preaplecata slugă a maiestăţii voastre să nu fieînsărcinată cu executarea lui! Dar curând, domnul cardinal nu se mulţumi numai cu Franţa:mă trimise în Anglia, pe seama domnului Cromwell. Încă un domn care nu era de loc blând,vă asigur, sire. Am avut cinstea de a-l cunoaşte şi am putut să-l cântăresc bine. Mi s-afăgăduit mult în contul acestei misiuni; şi, întrucât am făcut acolo cu totul altceva decât ceeace mi se recomandase să fac, am fost răsplătit din belşug, căci m-au numit în cele din urmăcăpitan de muşchetari, adică mi s-a dat sarcina cea mai râvnită de la curte, aceea caredeschide calea mareşalilor Franţei şi pe bună dreptate, căci cine zice căpitan de muşchetari,zice floarea armatei şi regele vitejilor! — Căpitan, domnule? replică regele. Greşeşti, vrei poate să spui locotenent. — Nu, sire, eu nu greşesc niciodată. Maiestatea voastră poate cere lămuriri asupraacestui punct: domnul de Mazarin mi-a dat brevetul. — Ei bine? — Dar domnul de Mazarin, maiestatea voastră o ştie mai bine ca oricine, nu dă preadeseori ceva, ba uneori chiar ia înapoi ceea ce dă: după ce s-a încheiat pacea şi n-a mai avutnevoie de mine, mi-a retras brevetul. Fără îndoială, nu eram vrednic să-l înlocuiesc pedomnul de Tréville, această ilustră figură; dar, în sfârşit, mi se făgăduise, mi se dăduse, decitrebuia să rămână aşa. — Aceasta este ceea ce te nemulţumeşte, domnule? Ei bine, voi cere lămuriri. Iubescdreptatea şi plângerea dumitale, cu toate că e făcută soldăţeşte, nu-mi displace. — Oh, sire ― protestă ofiţerul ― maiestatea voastră nu m-a înţeles: eu nu mai cer nimicacum. — Din prea multă modestie, domnule; dar eu vreau să îndrept lucrurile şi mai târziu... — Oh, sire, ce vorbă! Mai târziu! Iată treizeci de ani de când trăiesc cu acest cuvânt plinde intenţii bune, care a fost rostit de atâtea mari personaje şi pe care-l rosteşte, la rându-i,gura maiestăţii voastre. Mai târziu! Aşa am primit douăzeci de răni şi am ajuns la cincizeci şipatru de ani, fără să fi avut vreodată un ludovic în pungă şi fără să fi găsit vreodată unsprijinitor în calea mea, eu care am sprijinit atâţia oameni! De aceea, acum schimb vorba,sire şi când mi se spune: mai târziu , eu răspund: numaidecât . Nu cer altceva decât odihnă,sire. Îmi poate fi acordată: nu va costa pe nimeni nimic. — Nu mă aşteptam la felul acesta de a vorbi, domnule, mai ales din partea unui om carea trăit în preajma celor mari. Uiţi că vorbeşti regelui, unui gentilom care se trage dintr-o casătot atât de bună ca şi a dumitale, presupun şi când eu spun mai târziu, e un lucru sigur. — Nu mă îndoiesc, sire; dar iată sfârşitul acestui teribil adevăr pe care aveam să vi-lspun: când voi vedea pe această masă bastonul de mareşal, spada de conetabil sau coroanaPoloniei, în loc de mai târziu , vă jur, sire, că voi spune tot numaidecât . Ah, iertaţi-mă, sire,sunt din ţinutul bunicului vostru, Henric al IV-lea: nu vorbesc prea des, dar când des-chidgura spun totul. — Viitorul domniei mele te ispiteşte prea puţin, după cât se pare, domnule! rosti Ludoviccu trufie. — Uitare, uitare peste tot! strigă ofiţerul, ridicând fruntea sus. Stăpânul şi-a uitat deslugă şi iată că sluga a ajuns să-şi uite de stăpân. Trăiesc într-o vreme nenorocită, sire! Văd otinereţe descurajată şi plină de temeri, sfioasă şi despuiată, când ar trebui să fie puternică şibogată. Deschid aseară, de pildă, uşa regelui Franţei pentru un rege al Angliei, pe al căruipărinte, eu, păcătosul, am fost cât pe-aci să-l scap de la moarte, dacă Dumnezeu nu mi-ar fistat împotrivă, ocrotindu-l pe alesul său, Cromwell! Deschid, zic, această uşă, adică palatulunui frate pentru alt frate şi văd ― ah, sire, asta îmi strânge inima! ― şi văd cum ministrulacestui rege îl alungă pe proscris şi-şi umileşte stăpânul, osândind la mizerie pe un alt rege,semenul său; în sfârşit, îl văd pe Prinţul meu, care e tânăr, frumos, viteaz, care are curajul îninimă şi fulgerul în privire, îl văd tremurând în faţa unui preot care îşi râde de el în dosulperdelelor de la odaia de culcare, unde socoteşte în patul său tot aurul Franţei, pe care-lînfundă apoi în cufere necunoscute de nimeni. Da, vă înţeleg privirea, sire. Am dus îndrăzneala până la nebunie, dar ce vreţi? Sunt un bătrân şi spun maiestăţii voastre, regelemeu, cuvinte pe care i le-aş vârî înapoi pe gât celui ce-ar îndrăzni să le rostească în faţa mea.Dar mi-aţi poruncit să-mi descarc inima înaintea voastră, sire şi las să se scurgă la picioarelemaiestăţii voastre veninul pe care l-am adunat în suflet timp de treizeci de ani, cum aş lăsasă mi se scurgă tot sângele, dacă maiestatea voastră mi-ar cere-o.Regele, fără să spună un cuvânt, îşi şterse cu batista sudoarea rece ce-i năpădisefruntea şi tâmplele. Clipa de tăcere care urmă după această înfocată mărturisire fu pentru celcare vorbise, ca şi pentru cel care ascultase, ca un veac de suferinţă. — Domnule ― rosti în cele din urmă regele ― dumneata ai pronunţat cuvântul uitare şieu n-am auzit decât acest cuvânt; îi voi răspunde deci lui singur. Alţii au putut să uite, euînsă nu, şi, ca dovadă, îmi aduc aminte că într-o zi de răscoală, într-o zi când poporul furios,furios şi mugind ca marea, năvălise în Palatul Regal, într-o zi, în sfârşit, când mă prefăceamcă dorm în patul meu, un singur om, cu spada trasă, ascuns la căpătâiul meu, vegheaasupra vieţii mele, gata să şi-o primejduiască pe a sa pentru mine, aşa cum şi-o primejduisede douăzeci de ori pentru cei din familia mea. Acest gentilom, căruia i-am cerut atunci să-şispună numele, nu se numea cumva domnul d'Artagnan? Spune, domnule! — Maiestatea voastră are o memorie bună ― răspunse cu răceală ofiţerul. — Atunci, domnule ― continuă regele ― dacă păstrez asemenea amintiri din vremeacopilăriei, îţi poţi da seama cât de bine le voi ţine minte pe cele de la maturitate. — Maiestatea voastră a fost cu dărnicie înzestrată de Dumnezeu ― zise ofiţerul pe acelaşiton. — Ia să vedem, domnule d'Artagnan ― reluă regele cu multă nelinişte ― dumneata nupoţi avea oare răbdarea pe care o am eu? Dumneata nu poţi face, oare, ceea ce fac eu? Ia să vedem! — Şi ce face maiestatea voastră, sire? — Aştept. — Maiestatea voastră poate să aştepte, fiindcă e tânăr; eu însă, sire, eu n-am timp săaştept: bătrâneţea e în pragul casei mele şi pe urmele ei calcă moartea, care îşi vâră ochii printoate ungherele. Maiestatea voastră e la începutul vieţii şi are în faţă un viitor plin desperanţe şi de belşug; pe când eu, sire, eu mă aflu la celălalt capăt al orizontului şi suntematât de departe unul de altul, încât nu voi mai avea timp să aştept ca maiestatea voastră săvină până la mine.Ludovic făcu un înconjur al camerei, ştergându-şi mereu sudoarea aceea care i-ar fiîngrozit pe medici, dacă medicii ar fi putut să-l vadă pe rege într-o astfel de stare. — Bine, domnule ― spuse apoi Ludovic al XIV-lea pe un ton scurt. Vrei să te retragi lapensie? Ţi se va îngădui acest lucru. Îmi înaintezi atunci demisia din gradul de locotenent demuşchetari? — O depun cu toată umilinţa la picioarele maiestăţii voastre, sire. — De ajuns. Voi pune să ţi se ordonanţeze pensia. — Voi rămâne pentru totdeauna recunoscător maiestăţii voastre, — Domnule ― mai rosti regele, străduindu-se din răsputeri să se stăpânească ― cred căpierzi un stăpân bun. — Şi cu cred asta, sire. — Vei mai găsi, oare, vreunul la fel? — Oh, sire, ştiu că maiestatea voastră nu are pereche în lumea întreagă, de aceea, deaici înainte nu voi mai sluji nici un rege de pe pământ şi nu voi mai avea alt stăpân decât pemine însumi. — Ai să te ţii de cuvânt? — O jur în faţa maiestăţii voastre. — N-am să uit această declaraţie, domnule.D'Artagnan se înclină. — Şi ştii că am o memorie bună ― adăugă regele. — Da, sire; aş dori însă ca această memorie să trădeze pe maiestatea voastră în clipa defaţă, pentru a uita necazurile pe care am fost silit să le dezvălui cu atâta îndrăzneală ochilorsăi. Maiestatea voastră e mai presus de săraci şi de umili, încât sper... — Maiestatea mea, domnule, va face întocmai ca soarele, care vede totul şi pe mari şi pemici şi pe bogaţi şi pe săraci, dând strălucire unora, căldură altora şi tuturor viaţă. Adio,domnule d'Artagnan, adio, eşti liber!Şi, cu un oftat adânc, înăbuşit în coşul pieptului, regele trecu repede în camera de-alături.D'Artagnan îşi luă pălăria de pe masa unde o aruncase şi ieşi. "— Vezi cât sunt de nenorocit, domnule conte? A trebuit ca numai întâmplarea să măaducă la dumneata! Vai, nu mi-e dat să am pe lângă mine oamenii care îmi sunt dragi şi pecare îi preţuiesc, căci mă aflu în starea când nu pot decât să le păstrez recunoştinţa în inimăşi numele în amintire. " "— Ei bine, domnule, în clipa de faţă simt în mine ceva ciudat ― mulţumirea deznădejdii.Unele suflete ― şi am început să-mi dau seama că şi al meu se numără printre acestea ― încearcă o adevărată mulţumire ajungând la convingerea că totul este pierdut pentru ele şi căa sosit, în sfârşit, ceasul cel de pe urmă." "— Sire, am văzut mai totdeauna că în împrejurările cele mai nenorocite răbufnescdeodată marile întorsături ale norocului." " — Ah, vezi, prin urmare, conte, trebuie să închei cu destinul, fiindcă mă îngenunche de fiecaredată când încerc să mă ridic." "— Ah, domnule ― exclama regele, uitând de orice etichetă regală şi aruncându-se degâtul lui Athos ― dumneata îmi dovedeşti că există un Dumnezeu în cer şi că acestDumnezeu îşi trimite uneori vestitorii săi la nenorociţii care gem pe acest pământ." "— Regii nu sunt semănaţi atât de des pe pământ. Or, acest rege fără regat e, dupăpărerea mea, un grăunte pus de-o parte, menit să înflorească la timpul său, dacă o mânădibace, cumpătată şi puternică îl va semăna cu pricepere, alegând pământul, lumina şitimpul potrivit." "În cea mai mare parte erau foşti oameni din gardă ale cărormerite d'Artagnan avusese prilejul să le cunoască în diferite împrejurări şi pe care beţia,loviturile de spadă, pierderile la joc sau reformele economice ale domnului de Mazarin îisiliseră să caute singurătatea şi umbra, aceste două mari consolatoare ale sufletelorneînţelese şi rănite. Purtau în fizionomia şi în veşmintele lor urmele suferinţelor şi durerilorprin care trecuseră. Unii aveau faţa brăzdată de vechi zgârieturi; toţi erau îmbrăcaţi înzdrenţe." "un om asupra căruiaDumnezeu îşi oprise privirea şi îşi pusese mâna pe creştetul său, un om sortit de ursitoaresă-şi scrie numele cu slove de foc în cartea istoriei îşi urma, în văzul lumii, opera plină demister şi îndrăzneală. Mergea înainte, dar nimeni nu ştia unde voia să ajungă". "— Fără îndoială; pierderea acestor bani m-ar fi durut foarte mult; dar eram încredinţatcă Dumnezeu, care ocroteşte cauzele drepte, n-ar fi îngăduit să se irosească acest aur menitsă slujească o cauză dreaptă." "— Sunteţi stăpânul, sunteţi regele, stăpân şi rege atotputernic, căci întâmplareaschimbă uneori opera timpului şi a lui Dumnezeu." "— Domnule, ca să vă răspund, am să mă folosesc de propriile dumneavoastră cuvinte.Oricui altuia în locul dumneavoastră i-aş fi răspuns prin expulzare, prin temniţă sau poate şimai rău. Căci mă ispitiţi şi totodată încercaţi să-mi forţaţi mâna. Dar sunteţi unul din aceioameni, domnule, căruia nu i se poate refuza atenţia şi respectul pe care-l merită; sunteţi unvrednic gentilom, domnul meu şi spun asta ca unul care mă pricep la oameni." "— Pentru ce vreţi dar ca, liber în poziţia în care mă aflu, să-mi vâr mâna în cătuşele unuistrăin? Carol nu e decât un străin pentru mine. A dat aici bătălii pe care le-a pierdut, e deciun prost comandant; n-a izbutit în nici o negociere, e deci un prost diplomat; şi-a trâmbiţatnenorocirea la toate curţile din Europa, e deci o inimă slabă şi nevolnică. Nimic nobil, nimicmăreţ, nimic puternic nu s-a arătat încă din acest monarh care năzuieşte să cârmuiască unuldintre cele mai mari regate ale pământului." "— Ah, milord ― zise Athos ― ar fi o mare bucurie pentru mine să ştiu că am pătrunsmăcar un pic în nobila inimă ce bate sub această mantie! " " — Domnule ― răspunse Athos ― am trăit totdeauna într-o lume unde simplul meucuvânt a fost privit drept cel mai sfânt dintre jurăminte." "— Un gentilom n-are altceva decât cuvântul său şi acest cuvânt, amavut cinstea de a o spune maiestăţii voastre." "— Dragul meu, bucuriile cu care nu eşti obişnuit stânjenesc mai mult decât necazurilecu care te-ai deprins în viaţă. Dă-mi un sfat, dacă vrei. Ţie pot să ţi-l cer, căci tu ai avuttotdeauna bani: spune-mi, când ai bani mulţi, ce faci cu ei?" "— De altminteri ― continuă Ana de Austria ― Cel de sus nu dăruieşte decât pentru unanumit timp bunurile pământeşti; Dumnezeu, ca o înfrânare a faimei şi a bogăţiei, a mai datlumii şi suferinţa, boala, moartea şi nimeni ― accentuă regina mamă cu un zâmbet dureros,ce dovedea că se gândea la ea însăşi când rostea acest percept plin de amărăciune ― nimeninu ia cu sine în mormânt mărirea sau averea de aici. Asta înseamnă că cei tineri culegroadele belşugului pregătit de cei bătrâni." "... Oh, Raoul, atâta vreme cât nu vei fi primit zâmbetele regilor şi spovedaniile reginelor; atâta vreme cât nu vei fi văzut doi cardinali murind sub ochii tăi, unul tigru, celălalt vulpoi; atâta vreme cât nu vei fi avut..." "— Domnule ― răspunse cu asprime d'Artagnan ― îmi vei face plăcerea să rămâi aici.Soldatul e dator să se deprindă cu toate împrejurările vieţii. Când eşti tânăr, ai în ochianumite fibre pe care trebuie să ştii să le întăreşti şi nu eşti cu adevărat generos şi bun decâtatunci când ochiul ţi s-a înăsprit, dar inima ţi-a rămas tot caldă." "Sentimentul linguşirii este instinctiv la oamenii decondiţie josnică;" "— Pentru ce de necrezut? Nu se găseşte oare totdeauna în Franţa cineva care să fie maiputernic decât regele? — Oh, ba da! Pe vremea lui Ludovic al XIII-lea era ducele de Richelieu; în timpul regenţeia fost cardinalul Mazarin; acum, în zilele lui Ludovic al XIV-lea este...Domnul Fouquet." " — Vezi norii aceia care aleargă pe cer, rândunelele acelea care spintecă văzduhul?D'Artagnan zboară mai iute ca norii şi ca păsările; d'Artagnan e vântul care le mână pe sus. — Ei, dă-l încolo! — Îţi spun că e ceva supraomenesc în acest om, domnule; e cam de-o vârstă cu mine şi-lcunosc de treizeci şi cinci de ani." "— Da, e un om pe care-l iubesc şi pe care-l admir; îl iubesc fiindcă e bun, larg la suflet,cinstit; îl admir fiindcă reprezintă pentru mine treapta cea mai înaltă a puterii omeneşti; dar,deşi îl iubesc, deşi îl admir, mă tem de el şi-l ocolesc." " — Orice s-ar spune, femeia e pururea tânără; într-un colţ al inimii sale, ea are totdeaunadouăzeci de ani." "— Sire, am voinţă împotriva celor răi, dar îmi calc pe inimă când e vorba de oameni cumsecade." " — Iubirea, sire, e o putere de neînvins." " Cu timpul, am devenit mai înţelept, mai onest îndeosebi şi am plătit această greşeală prin îndelungi remuşcări." "— Eu n-o sa mai pot, căci vreau să mă reîntorc la Blois. Toată această spoialăsimandicoasă de la curte, toate aceste clevetiri mă dezgustă. Nu mai sunt tânăr ca să pactizezcu josniciile de astăzi. Am citit în marea carte a lui Dumnezeu multe lucruri prea frumoase şiprea limpezi, ca să mă mai intereseze micile măguliri pe care şi le şoptesc aceşti oameni când vor să se prostească unii pe alţii." "— M-am gândit că, întrucât n-am săvârşit nici o fărădelege, Dumnezeu nu mă poate pedepsi." "— Ce vârstă ai dumneata? — Nu ştiu. — Cum te numeşti? — Am uitat numele care mi s-a dat. — Părinţii dumitale? — Nu i-am cunoscut niciodată. — Dar cei care te-au crescut? — Nu mă socoteau fiul lor. — Ai iubit pe cineva înainte de a fi adus aici? — Îmi iubeam doica şi florile. — Asta e tot? — Îl iubeam şi pe valetul meu. — Îţi pare rău după doica şi valetul acela? — Am plâns mult când au murit. — Au murit după ce ai fost adus aici sau înainte de asta? — Au murit în ajunul zilei când am fost ridicat. — Amândoi deodată? — Amândoi deodată. — Şi cum te-au ridicat? — A venit un om să mă caute, m-a urcat într-o trăsură care era închisă cu zăvoare şim-a adus aici. — Şi l-ai putea recunoaşte pe acest om? — Purta mască." " o statornică prietenie, sortită să învingă toate piedicile şi să nu se lase zdruncinată nici de depărtare, nici de trecerea timpului."
 " — Domnule de Wardes ― spuse atunci Buckingham ― un ultim cuvânt, te rog... Mă bat cu dumneata fiindcă nu te iubesc, fiindcă mi-ai sfâşiat inima luând în râs o anumită pasiunea mea, pe care o mărturisesc în clipa de faţă şi pentru care aş fi foarte fericit să-mi dau viaţa.Eşti un om rău, domnule de Wardes şi vreau să fac toate sforţările pentru a te ucide; căci,simt asta, dacă nu vei muri în această luptă, vei face mai târziu mult rău prietenilor mei. Iatăce aveam să-ţi spun, domnule de Wardes." "avea o inimă de aur, relicvă preţioasă rămasă din alte vremuri mai bune,care sunt şi au fost totdeauna pentru bătrâni vremurile tinereţii lor, iar pentru cei tineribătrâneţea înaintaşilor lor."
 "— Domnule ― răspunse Planchet râzând ― viaţa e un capital pe care omul trebuie să-l plaseze cu cea mai mare dibăcie..." " — Domnule ― i-o întoarse Planchet ― sunt şi eu unul din acele mărunte aluaturiomeneşti pe care Dumnezeu le-a plămădit pentru a vieţui o bucată de vreme şi pentru a găsibune toate bucuriile ce le însoţesc în trecerea lor pe pământ." "Şi, s-o mărturisim, căci inima omului e ca valul nestatornic" "dar anumiţi oameni se aseamănă stelelor: nu ies la iveală fără cortegiul prietenilor lor." "— Fără modestie ― interveni d'Artagnan. Sub înfăţişarea unui preot, sire, se ascunde celmai strălucit ofiţer, cel mai viteaz gentilom, cel mai învăţat teolog al regatului vostru." "— Camaradul meu, fost muşchetar, sire ― adăugă d'Artagnan cu căldură ― omul alecărui sfaturi le-au fost de o sută de ori de folos miniştrilor părintelui maiestăţii voastre...Domnul d'Herblay, într-un cuvânt, care, împreună cu domnul du Vallon, cu mine şi cucontele de La Fère, cunoscut de maiestatea voastră... alcătuiau acel cadril de care s-a vorbit mult în timpul răposatului rege şi în copilăria maiestăţii voastre." "— Vrei să devii mareşal al Franţei, pair, duce şi să ai un ducat de un milion?" "ducea pe buzele lui o fericire pentru o eternitate întreagă." "Dumnezeu e un ocrotitor în faţa căruia se spulberă toate măruntele răutăţi omeneşti." "— Domnule ― zise el ― cred că am meritul de a fi socotit un om cinstit, nu-i aşa? Subtunica de ostaş, mi-am primejduit de cinci sute de ori viaţa; sub rasa preoţească, le-am adusservicii dintre cele mai mari lui Dumnezeu, statului şi prietenilor mei. Un cuvânt de onoarepreţuieşte atât cât preţuieşte omul care şi-l dă. El e aur curat, atunci când omul şi-l ţine;devine paloş tăios când omul nu vrea să şi-l ţină. Şi se apără cu acest cuvânt, aşa cum s-arapăra cu o armă a onoarei, ştiut fiind că, dacă nu-şi ţine cuvântul dat, omul de onoare e înprimejdie de moarte, are în orice caz mai mult de pierdut decât ar avea adversarul lui decâştigat. Şi atunci, domnule, fiecare se bizuie pe Dumnezeu şi pe dreptul său." "— Sire, am să vă spun totul ― reluă contele.Sunt bătrân şi iubesctot ceea ce e cu adevărat măreţ şi cu adevărat puternic în regat. Sunt un gentilom care şi-avărsat sângele pentru părintele vostru şi pentru voi, fără să fi cerut niciodată nimic, nicimaiestăţii voastre, nici părintelui vostru. N-am făcut rău nimănui în această lume şi i-amîndatorat pe regi. Mă veţi asculta, sire! Vin să vă cer socoteală pentru onoarea unuia dinslujitorii voştri, pe care l-aţi înjosit printr-o minciună sau l-aţi trădat printr-o slăbiciune. Ştiucă aceste cuvinte supără pe maiestatea voastră, dar pe oamenii ca mine, faptele ne ucid; ştiucă vă gândiţi ce pedeapsă să daţi sincerităţii mele; dar mai ştiu ce pedeapsă i-aş cere luiDumnezeu împotriva voastră, atunci când i-aş povesti nelegiuirea pe care aţi săvârşit-o şinenorocirea pe care aţi abătut-o asupra fiului meu." "— Nu înainte de a vă spune: fiu al lui Ludovic al XIII-lea, îţi începi rău domnia, căci ţi-oîncepi prin răpire şi necinste! Eu şi neamul meu ne simţim scutiţi de a-ţi mai păstra aceadragoste şi acel respect pentru care îl pusesem pe fiul meu să jure în cavourile de la Saint-Denis, în faţa osemintelor nobililor tăi strămoşi. Aţi devenit duşmanul nostru, sire şi de aiciîncolo nu vom mai asculta decât de Dumnezeu, singurul nostru stăpân." "Pot deci să văîncredinţez că nu ameninţ nici pe rege, nici pe om; dar vă spun: veţi pierde doi slujitoriucigând credinţa în inima tatălui şi dragostea în inima fiului! Unul nu mai crede în cuvântulregal, celălalt nu mai crede în loialitatea oamenilor, nici în puritatea femeilor. Unul e mort înce priveşte respectul, celălalt în ce priveşte supunerea. Adio!" ""Onoarea e respectul pe care-l datorezi altora şi mai ales pe careţi-l datorezi ţie însuţi". " — Tu ştii, d'Artagnan, că am fost totdeauna un simplu călător pe pământ,gata să mă duc la capătul lumii la un ordin al regelui meu, gata să părăsesc această lumepentru a trece în cealaltă, la ordinul Dumnezeului meu. Ce-i trebuie omului pregătit astfel? Oladă pentru bagaje sau un sicriu. Sunt gata, dragă prietene, astăzi, ca şi întotdeauna." " — L-am crescut în aceleaşi principii pe care mi le-am făurit mie însumi şi ai văzut că, deîndată ce te-a zărit, a ghicit motivul ce te aducea aici. " "— Dar eşti de aceeaşi părere, că Dumnezeu mă va răzbuna, aşa e, d'Artagnan? — Şi ştiu eu pe pământ nişte oameni care îl vor ajuta pe Dumnezeu în această privinţă!zise căpitanul." "— Oh, sire, voi merge şi mai departe decât el ― zise d'Artagnan ― şi asta din vinavoastră! Vă voi spune ceea ce el nu v-a spus, el, omul însuşirilor delicate; vă voi spune: sire,i-aţi jertfit fiul, iar el şi-l apăra; l-aţi jertfit pe el însuşi; v-a vorbit în numele onoarei, religiei,virtuţii şi l-aţi respins, l-aţi alungat, l-aţi întemniţat. Eu voi fi mai aspru decât el, sire şi vă voispune: sire, alegeţi! Vreţi prieteni sau lachei? Soldaţi sau dansatori meşteri în plecăciuni?Oameni adevăraţi sau paiaţe? Vreţi slujitori sau oameni încovoiaţi? Vreţi să fiţi iubit sau vreţica tuturor să le fie teamă de voi? Dacă preferaţi josnicia, intriga, laşitatea, oh, spuneţi-o, sire!Atunci, noi ne vom retrage, sire, noi ăştia, care suntem singurele rămăşiţe, aş spune maimult, singurele modele ale vitejiei de altădată; noi care am slujit şi am întrecut poate în curajşi în merite bărbăteşti oameni socotiţi mari de pe-acum pentru posteritate. Alegeţi, sire şigrăbiţi-vă. Dacă v-au mai rămas câţiva mari seniori, păstraţi-i; curteni veţi avea totdeaunadestui. Grăbiţi-vă şi trimiteţi-mă la Bastilia, alături de prietenul meu, căci dacă n-aţi ştiut să-l ascultaţi pe contele de La Fère, adică glasul cel mai blând şi cel mai nobil al onoarei, dacănu-l puteţi înţelege pe d'Artagnan, adică glasul cel mai cinstit şi cel mai neabătut, alsincerităţii, înseamnă că nu sunteţi un rege bun, şi, mâine, veţi fi doar un biet regenevrednic. Or, regii răi nu sunt iubiţi, iar bieţii regi nevrednici sunt izgonţi. Iată ce aveam săvă spun, sire; e vina voastră că m-aţi făcut să ajung până aici!" "— Un rege poate arunca în dizgraţie un soldat; îl poate surghiuni, îl poate osândi lamoarte; dar, de-ar fi de o sută de ori rege, n-are niciodată dreptul de a-l insulta,dezonorându-i spada. Sire, niciodată un rege al Franţei n-a zvârlit cu atâta dispreţ spadaunui om ca mine. Această spadă pângărită, gândiţi-vă, sire, nu va mai avea de aici înaintealtă teacă decât inima mea sau a voastră. O aleg pe a mea, sire şi mulţumiţi-i pentru asta luiDumnezeu şi răbdării mele! Apoi, repezindu-se spre spadă, rosti cu înverşunare: Fie casângele meu să cadă asupra capului vostru, sire!" "credincios tuturor legilor vechiului cavalerism." "— Noi vorbim aici de prieteni, dar ce fericită întâmplare ar putea să-mi aducă mieprieteni, mie care nu sunt cunoscut de nimeni şi care n-am, pentru a mi-i face, nici libertate,nici bani, nici putere?" "— Domnule, pentru a-mi vorbi de mărire, de putere, de regalitate chiar, n-ai găsit alt locmai bun decât o închisoare? Vrei să mă faci să cred în strălucire şi noi ne ascundem în beznă! Ridici în slavă gloria şi ne înăbuşim cuvintele sub perdelele acestui pat mizerabil! Vreisă-mi arăţi atotputernicia, dar eu aud paşii temnicerului pe coridor, aceşti paşi care te fac şipe dumneata să tremuri mai rău decât mine! Pentru a mă face mai puţin neîncrezător,scoate-mă de la Bastilia. Dă aer plămânilor mei, pinteni picioarelor, o spadă braţului şi vomîncepe să ne înţelegem."
 "— Admit că acela care ar face toate astea pentru mine este mai mult decât un om; dar,dacă spui că sunt un prinţ, un frate al regelui, cum îmi vei reda rangul şi puterea pe care mama şi fratele meu mi le-au răpit? Şi dacă trebuie să duc o viaţă de lupte şi de vrăjmăşii,cum mă vei face să înving în aceste lupte şi să nu fiu învins de duşmanii mei? Ah, domnule,ia gândeşte-te! Aruncă-mă, chiar mâine, într-o peşteră întunecată, în fundul unui munte;dă-mi bucuria să ascult în libertate murmurul apelor şi al ogoarelor, să văd în libertate soarele în azur sau cerul răscolit de furtună, mi-e de-ajuns atâta! Nu-mi făgădui mai mult,căci, într-adevăr, nu-mi poţi da mai mult şi ar fi o crimă să mă amăgeşti, de vreme ce tesocoţi prietenul meu." "Oprejudecată sălbatică te-a osândit să pieri în întuneric, departe de oameni, lipsit de bucurii."
 "— Domnule ― zise el cu un accent ce-i pornea de-a dreptul din inimă ― am să-ţi spun un ultim cuvânt. Chiar dacă ai venit la mine cu gândul să mă pierzi, chiar dacă nu eşti decât o unealtă în mâinile duşmanilor mei, chiar dacă din această convorbire a noastră, în cursul căreia mi-ai citit până în adâncul inimii, va rezulta pentru mine ceva mai rău decât captivitatea, adică moartea, ei bine, fii binecuvântat, căci vei fi pus capăt chinurilor mele şi-mi vei fi adus liniştea în locul cumplitelor torturi ce mă sfâşie aici de opt ani încoace."
 "— Am spus că te voi binecuvânta şi te voi ierta. Dacă, dimpotrivă, ai venit să-mi redailocul pe care Dumnezeu mi l-a hărăzit sub soarele norocului şi al gloriei, dacă, datoritădumitale, voi putea trăi în amintirea oamenilor şi voi face cinste neamului meu prin câtevafapte de seamă sau prin câteva lucruri de bine făcute poporului meu, dacă de pe cea dinurmă treaptă unde lâncezesc mă voi ridica în culmea onorurilor, ajutat de braţul dumitale generos, ei bine, cu dumneata, pe care te binecuvântez şi-ţi mulţumesc, cu dumneata voiîmpărţi gloria şi puterea mea! Şi încă vei fi prea puţin răsplătit; partea dumitale va fi mereuneîndeajuns de mare, căci niciodată nu voi izbuti să împart cu dumneata întreaga fericire pecare îmi vei fi dăruit-o."
 "— Până atunci ― strigă tânărul ducându-şi degetele albe şi subţiri la inimă ― până atunci cruţă-mi viaţa şi de visuri şi de alte încercări, căci mi s-ar zdrobi! Oh, domnule, ce mică e temniţa mea, ce scundă e fereastra aceea, ce strâmte sunt uşile! Cum de s-a putut oare ca atâta măreţie, atâta splendoare, atâta fericire să se abată încoace şi să se oprească la mine?" "
"— Ce trebuie să fi fost în tinereţea lor aceşti oameni formidabili ― îşi spunea el ― dacă şi acum, la o vârstă înaintată, sunt în stare să mai facă asemenea planuri şi să le aducă la îndeplinire fără şovăire!"
 "Sunt ― glăsuia inscripţia ― fratele regelui Franţei, azi întemniţat, mâine nebun. Gentilomi francezi, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru sufletul şi minţile odraslei stăpânilor voştri!"
 "— Îndur totul cu tărie, afară de moartea celor pe care-i iubesc. E singurul lucru fără tămăduire.
Cel care moare câştigă, cel care vede murind pierde. Da. Uite: a şti că nu-l voi mai întâlni niciodată, niciodată pe pământ, pe acela a cărui vedere îmi făcea bucurie, a şti că nicăieri nu se mai află d'Artagnan, că nicăieri nu se mai află Raoul, oh... Sunt bătrân, mă vezi, nu mai am curaj, îl rog pe Dumnezeu să mă cruţe în slăbiciunea mea; "
"— Dacă mi s-ar cere să plătesc cu sângele meu fericirea dumitale, mi-aş da tot sângele din mine. Aş face astfel o jertfă din nenorocirea mea! RAOUL, VICONTE DE BRAGELONNE"
"Domnişoară, în loc să te blestem, te iubesc şi mă duc să mor."
"— Nu-mi spuneţi nici domnule, nici monseniore ― rosti la rândul lui deţinutul, cu un glas ce-l făcu pe Raoul să se cutremure până în adâncul sufletului ― spuneţi-mi BLESTEMATUL!"
"— Cât e de bun d'Artagnan ― schimbă dintr-o dată vorba Athos ― şi ce rară fericire e să te fi sprijinit o viaţă întreagă pe un prieten ca el! Iată ce ţi-a lipsit ţie, Raoul.
— Un prieten? zise cu tărie tânărul. Mi-a lipsit mie un prieten?
— Domnul de Guiche e un tovarăş minunat ― reluă contele cu răceală ― dar eu cred că,în timpurile de azi, oamenii se gândesc mai mult decât pe vremea noastră la treburile lor şi la plăcerile lor. Tu ai căutat totdeauna viaţa retrasă; e o fericire în asta, de bună seamă; dar ţi-ai pierdut acolo tăria. Noi, cei patru, oarecum lipsiţi de plăcerile ce fac bucuria voastră, ne împotriveam cu dârzenie în faţa nenorocirilor."
"Am crezut că voi fi totdeauna aşa cum mă ştiam; am crezut că Dumnezeu m-a aruncat pe un drum desţelenit,drept, plin de flori şi de fructe. Am avut în preajma mea grija şi tăria domniei tale. M-am crezut ocrotit şi puternic. Nimic nu m-a îndemnat să mă feresc; am căzut o dată şi atunci mi-am pierdut curajul pentru toată viaţa. N-aş greşi dacă aş spune că m-am zdrobit în această cădere. "
"— Mă visezi câteodată, Raoul? — În toate nopţile, domnule. În copilărie, te vedeam în vis blând şi liniştit, cu mâna întinsă deasupra mea şi iată pentru ce dormeam totdeauna adânc... altădată !"
"— Când tu vei fi trist,Raoul, eu îmi voi simţi inima năpădită de tristeţe şi când vei vrea să zâmbeşti gândindu-te la mine, să ştii că îmi trimiţi de acolo o rază din bucuria ta."
"— Am vrut să administrez finanţele şi să le administrez singur, fiindcă sunt ambiţios şi mai ales fiindcă am cea mai mare încredere în însuşirile mele; deoarece ştiu că tot aurul acestei ţări îmi va curge pe sub ochi, şi-mi place să privesc aurul regelui; deoarece, dacă voi trăi încă treizeci de ani, în treizeci de ani nici un singur ban nu mi se va lipi de degete; deoarece, cu acest aur, eu voi clădi hambare, palate, oraşe, voi construi porturi; voi întemeia o flotă puternică, voi înzestra corăbii, care vor duce numele Franţei până la popoarele cele mai îndepărtate; voi înfiinţa biblioteci, academii; voi face din Franţa prima ţară din lume şi cea mai bogată. Iată pentru ce eram împotriva lui Fouquet, care mă împiedica să trec la fapte. Şi la urmă, când voi fi mare şi puternic, când Franţa va fi marc şi puternică, voi striga la rândul meu: "Îndurare!"
"Aveam nevoie de tovarăşul meu nedespărţit, te-am chemat şi tu ai venit la mine amintindu-ţi de vechea noastră deviză: "Toţi pentru unul, unul pentru toţi".
"Dacă aţi şti ce plăcut lucru e să ţii fruntea sus."
"Contele de La Fère, rămas tânăr până la cei şaizeci şi doi de ani ai săi, războinicul ce-şi păstrase întreaga vlagă în pofida oboselilor, agerimea minţii în pofida amărăciunilor, blânda seninătate sufletească şi trupească în pofida necazurilor pe care i le făcuse Milady, Mazarin şi La Vallière, Athos îmbătrânise numai în opt zile, din clipa când pierduse sprijinul tânărului său urmaş."
"— Să mă ferească Dumnezeu, doamnă, să jignesc o femeie, sau să o fac să plângă în zadar; însă mă simt dator să spun că locul ucigaşului nu e pe mormântul victimelor sale."
"D'Artagnan se apropie de cei doi ofiţeri cu acea curtenie largă ce-i deosebeşte pe oamenii distinşi. "
" — Să ne iubim cât patru ― îi spuse d'Artagnan ― acum când nu mai suntem decât doi.
— Şi poate că n-ai să mă mai vezi niciodată, scumpul meu d'Artagnan ― răspunse Aramis. Dacă ai şti cât de mult te-am iubit! Am îmbătrinit, sunt istovit, mă apropii de moarte.
— Prietene ― zise d'Artagnan ― tu vei trăi mai mult decât mine; diplomaţia te obligă să trăieşti; pe mine, însă, onoarea mă osândeşte la moarte.
— Ei, oamenii ca noi, domnule mareşal ― rosti Aramis ― nu mor decât încărcaţi de glorie şi de bucurie.
"— Athos, Porthos, la revedere. Aramis, adio pe veci!"